Si mergeam eu leganat,mereu cu capul in pamant, pe strazile orasului...cu mainile in buzunar gandindu-ma ca deja e mijlocul lui martie si parca iarasi am trait degeaba 3 luni din "anul nou", cand deodata incepe sa-mi cante in casti Erata de la Cargo. Instantaneu, la fel ca de fiecare data, imi amintesc de liceu si de concertele anuale pe care cargo le aveau la petrosani de zilele orasului.
Am copilarit la Petrosani, am facut scoala generala si liceul acolo si sunt mandru de asta. Este un orash ingrozitor insa sunt multi oameni destepti pe acolo. Dar despre asta voi povesti cu alta ocazie. Postul acesta este dedicat Liceului si anilor de liceu. Nu as vrea sa va plictisesc prea mult cu vorbe. Ce va urma mai jos va fi....o mica(mare) calatorie in ceea ce a insemnat pentru mine, 4 ani de liceu in Liceul Teoretic Mihai-Eminescu Petrosani.
Copil fiind, pereti-i decojeam(clasa 9-a)
Si doar daca-ai sti
Ca tot ce conteaza si rade in mine
E chipul tau palid si sufletul bland
Doar daca-ai sti...


George Bacovia - Poveste
Îti aduci aminte ziua când ti-am spus ca esti frumoasa,Când cu buzele de sânge si cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamna te opreai încet, sfioasa,
Lasând gândul spre amorul înteles de-atâtea ori?...
Asteptai sa fiu poetul îndraznet ca niciodata
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sarutari
Te duceai mereu nainte înspre-o umbra-ntunecata
Ca o pala ratacire coborând din alte zari.

Ah, mi-ai spus atât de simplu ca ti-i sete de iubire
Neascultând decât soptirea singuratecei paduri,
Î?i opreai cu mâna sânul oi zâmbea a ta privire,
Chinul departarii noastre neputând sa-l mai înduri.
- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta placere,
Între om si-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lasat sa-nsiri povestea cu dureri si cu mistere
Pentru mine, ca oricarui trecator necunoscut.
Î?i aduci aminte ziua când ?i-am spus ca esti frumoasa,
Când, în soaptele padurii, poate ca te-am sarutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasa
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepartat?


Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.


































Mihai Eminescu - Odă (în Metru Antic)
Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;Pururi tânar, înfasurat în manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii.
Când deodata tu rasarisi în cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce...
Pân-în fund baui voluptatea mortii
Ne'nduratoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc în flacari...
Pot sa mai re'nviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?
Piara-mi ochii turburatori din cale,
Vino iar în sân, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!




object width="560" height="340">
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu