sâmbătă, 11 februarie 2017

Grație




Și poate cu fulgii de nea
Declarație eternă,
Într-o zi de februarie
Într-o noapte de zâmbet.

Și poate pe aripi
Și-n gândul tău alb,
Declarație eternă
Și zâmbet de viscol.

Și poate din zori
Te regăsesc și tresar
Cu stele în suflet
Cu nori în priviri.

Și poate vei gasi
O urmă de zâmbet
Să-mi aduci cu raze
Lumina de taste.

Și poate în noapte
Într-o zi de februarie,
Declarație eternă
Și zâmbet de viscol.
11-II-2017

marți, 10 ianuarie 2017

Despre noi, Nimic

Cad. Sunt peste aceleași pietre agățătoare de demoni desprinși între oameni. Te caut cu tot cu defecte, cu tot cu cute, îndoieli și arșițe. Esti specială. Dar nimeni nu te poate Vedea. Ești ascunsă cu văl de lumină tristă, cazi peste oameni și-i uiți în mințile tale.

Ești cu mine. Ești ploaie și iarbă. Ești oameni și nori, albastru și verde, mov și desculț, îngust și macabru, ești viața în sine. Și nu regăsesc cuvinte, doar sensuri. Revin să citesc și te văd. Prin curbele lungi a fiecărei silabe și-n toate adierile de soare curgând. Ești soare iar eu sunt de lemn. Iar norii ce-aduc cenușa din cer, sunt plăpânde iubiri de zăpadă milenară.

Mă scufundă amorul și totuși te chem. Iar din chemare se nasc primăveri și verile toate sunt duse, trăiesc într-o toamnă infinită cu iarna pe umeri ce dor. Și cum să mai găsesc alte comori când nu mai cunosc lumina ce soarele o dă? Și când se vor stinge focurile din ceruri sub lava arzandă a iadului gol, voi găsi între oameni doar triste siluete a ceea ce nu vom mai ști nicicând. Iertarea.



Acum. Oricând. Dar și mai exact, niciodată. Iar eu cad și în lunga cădere, te strig în etern, și rămân efemer.