joi, 14 decembrie 2017

Omul de toamna ascuns


Fara rost, si din urma, oameni albastri. E bine si-asa. Sa iti simt oricum prezenta. Buna, rea, cu nori usori de ura, cu gust amar de care-ti spuneam candva ca va fi. E bine si-asa, fara rost. 

Dar cu sufletul angoasa si cu tremurul din piept, luptele se dau in mine, iar afara totu-i soare. Clipele-acestea stinghere, si oamenii noptii tarzii, ma lasa cu visu-n uitare, privirilor mele destoinic.

Epigonii, soapte-albastre, fulgi de nea intre morminte, Ada Milea si Bacovia, noaptea subreda ce scartaie. Viata, e un pas in continuarea celui dinainte, oamenii, povesti fara sfarsit, iar noi, strainii ce nu se impart.

duminică, 19 noiembrie 2017

Tempête



Mă căuta vântul și eram
Aproape de stele iar tu
Printre versuri uitată,
Mă goneai abisal.

Mă căuta ploaia și fugeam
De oameni și gânduri dar noi
Tremuram a palid refren
Cu gene-ncâlcite.

Mă căuta și șoapta obscură
Cu boli ce nu le-nteleg și-apoi
Cufundat în uitare
Un Soare răsare.

Mă căuta vântul și eram
Aproape de stele iar tu
Cu mâna de verde sfios
Mă lăsai între pietre.
19 - XI - 2017

duminică, 30 iulie 2017

Fragment VI

Poate voi plânge. Și cu dorul de lacrimi voi scrie, ce decada începe să uite. Minunea e-n tine, în mine și-n tot. Cuceresc înălțimi și hăuri obscure, și cum să mai căutăm întelesuri acolo unde ne prăvălesc îngrijiri de osândă?

Și unde se mai pierd atâția copii care nu vor ști nicicând ce e viața. Trăim într-o bulă de nori ce ne preseaza tot mai rau. Ne scurgem de vise și ne pierdem de noi. Trăim în ruinele părinților noștri și strigăm dintre oameni ce strigă și ei.

Iar cei ce se pot ridica nu cunosc defapt vântul pe obraji, nici lacrimile ce din sudoare se nasc. Cunosc doar gravitatea ce-i duce să fie, tot oameni. Suntem finiți și prin asta, vom muri fără sens.

Oamenii. atât de goi și cu lumina în ochi se ascund din templuri și aleargă-n țărână. Se umplu de tot ce nu vor înțelege și de tot ce nu vor avea. Se întrec cu ei înșiși și nu simt cum eternul din ei se scufundă.

Murim înainte de vreme și nu regretăm nicio secundă, decât ultima. În care ne dorim mai multe. Doar ca să le irosim și pe acelea. Fără sensuri și înțelesuri. Pierduți suntem toti cei ce parasim esența spiritualității. Și nu vom mai cunoaște nicicând apusul dacă uita-vom candva să privim răsăritul.



Sunt unic, deci ia-mă cu tine. În pudoarea dintre nopți, în spiritul de-apoi și în furtunile descelerate ale oamenilor goi. Ia-mă peste lume în norii tăi de nemurire și nu mă purta decât peste alți nori și prin oameni, să fie oboseala pleoapelor mele.

Sunt singurul om ce nu se arată la judecată și în procesele dintre oameni. Șunt omul cu dorul de casă și totuși, mă văd peste tot și niciunde. Și cum să mai simt zilele când nopțile toate-s de lut?

Apusul meu e diferit. Și gândurile și procesele ce mintea mi-o inundă, ce trupul mi-l lasă obosit în priceperea lui eternă. Sunt cu sufeltul atât de bătrân, de parcă atunci când m-am născut avea deja 1000 de ani. Și poate chiar așa este.

O nerăbdare cruntă îl cuprinde și îl trage din minte spre cer și spre nori. Du-mă spre tine și lasă-mă-n mine.

sâmbătă, 11 februarie 2017

Grație




Și poate cu fulgii de nea
Declarație eternă,
Într-o zi de februarie
Într-o noapte de zâmbet.

Și poate pe aripi
Și-n gândul tău alb,
Declarație eternă
Și zâmbet de viscol.

Și poate din zori
Te regăsesc și tresar
Cu stele în suflet
Cu nori în priviri.

Și poate vei gasi
O urmă de zâmbet
Să-mi aduci cu raze
Lumina de taste.

Și poate în noapte
Într-o zi de februarie,
Declarație eternă
Și zâmbet de viscol.
11-II-2017

marți, 10 ianuarie 2017

Despre noi, Nimic

Cad. Sunt peste aceleași pietre agățătoare de demoni desprinși între oameni. Te caut cu tot cu defecte, cu tot cu cute, îndoieli și arșițe. Esti specială. Dar nimeni nu te poate Vedea. Ești ascunsă cu văl de lumină tristă, cazi peste oameni și-i uiți în mințile tale.

Ești cu mine. Ești ploaie și iarbă. Ești oameni și nori, albastru și verde, mov și desculț, îngust și macabru, ești viața în sine. Și nu regăsesc cuvinte, doar sensuri. Revin să citesc și te văd. Prin curbele lungi a fiecărei silabe și-n toate adierile de soare curgând. Ești soare iar eu sunt de lemn. Iar norii ce-aduc cenușa din cer, sunt plăpânde iubiri de zăpadă milenară.

Mă scufundă amorul și totuși te chem. Iar din chemare se nasc primăveri și verile toate sunt duse, trăiesc într-o toamnă infinită cu iarna pe umeri ce dor. Și cum să mai găsesc alte comori când nu mai cunosc lumina ce soarele o dă? Și când se vor stinge focurile din ceruri sub lava arzandă a iadului gol, voi găsi între oameni doar triste siluete a ceea ce nu vom mai ști nicicând. Iertarea.



Acum. Oricând. Dar și mai exact, niciodată. Iar eu cad și în lunga cădere, te strig în etern, și rămân efemer.