joi, 10 noiembrie 2016

Lux



Tu știi închipuirea serii
Penelului să-i fii sclav,
Cu dulcea mântuire
Ce-n ochii tai dispar.

Tu simți albastra lună
Ce ploaia o alungă
Și toate altarele
Cum desenau din mine.

Tu cauți între stânci
Cascade de iubire
Iar tristelor amurguri
Tăciuni să le deschizi.

Dar tu vei fi și drog
În vene cave să te-adun,
Și noaptea crud aduce
Covor de ploaie-n urma-mi.

Acum sunt de sticla
Și-n ea mă regasesc,
Iar noaptea ce va fi
În ploaia vieții ne va da.


De-aș fi eu, de-ai fi tu
Și toate se vor împărți,
Dar ceața din suflet
Stafii va naște pe pamant.
10-XI-2016

miercuri, 9 noiembrie 2016

The words you'll never read...

Suntem ai sorții prizonieri, pe un caldarâm de suferinți, și e-atât de multă iubire, în suflet să pot suporta. Mi-e atât de fierbinte simțirea, când aerul din minte se duce, iar ochii tăi negrii, din nou peste mine tăioși.



De noi, demult am uitat. La tine, mă gândesc în orișice zi. Tu, atât de frumoasă. Tu, și-al tău zâmbet ce doare. Tu, prin decoruri morbide. Da, tu, perfectă iubire.

Și-n anii aceștia răsfrânși pe umeri și-n toată ființa, mă gandesc la fiecare moment, când nu am putut să fiu mai bun decât sunt, puternic și ne-egoist. Cu ghearele mele de sânge, cum adânceam mai sinistru hăul, ce stă și acum între noi, iar ploaia, anotimp de iertare.

"Acum îți spun adio, un adio tare ud și sărat, însă cald și sincer. Și sper din suflet să nu lași să plece din mintea și sufletul tău nicio fărâmă din tot ce am însemnat noi. Pentru tine ca suflet, ca individ, vreau să cred și nu cred că mă voi înșela... sunt cele mai frumoase colțuri de rai care ți-au fost date să le culegi de pe pamant. Pentru mine cu siguranță așa sunt și așa vor rămâne. Te voi iubi mereu iar inima mea poate va înceta într-o zi să bată.... dar iubirea nostră... niciodată...”

sâmbătă, 27 august 2016

Frunzelor ce au cazut



Atat de multe vise
Si-un zambet incrustat
In suflet si-n priviri,
Sa-mi lasi din fiecare,
Un stop de nemurire.



Ca un zefir de calde simtiri,
In viata se-aduna si apoi se imprastie,
Praf de stele si aburi de-amor,
Un zambet si-o luna, si toate-mpreuna.



Acestui etern pokal
Sa-i simt nemarginita forma
Cum ma cuprinde-n suflet gol,
De tot ce-a strans in el si-n noi,
De tot ce s-a pierdut.
Iar albele zambile ca o lancie de parfum
Ma vor purta spre al tau suflet
Si spre toata vesnicia;
 Lumina de zambet, suflet de rai,
Minune de om si inger de suflet,
Iubirea.



Ochii tai, atat de negrii si un copil,
Tot abisul planetar si vidul dintre stele
N-ar sti cum sa cuprinda
Povestea naiva dar atat de maiastra,
Cu zei si lumina, cu tremur si lacrimi,
Povestea ce-a pierdut undeva copilul
Si a gasit chiar aici un ocean de idei,
O pasare Phoenix ce nu va uita
Cenusa ce-a fost si mama si tata
Spre zarea ce-acum e plina de Soare.
Iar daca ani se vor pierde tu vei ramane acolo,
O raza ce va mangaia, obrazul unui suflet.



Si doar dac-ai sti,
Ca tot ce exista si arde in mine,
E chipul tau palid cu zambet de lut,
Si ochii tai mari cu sufletul mut...
Doar dac-ai sti.
27-VIII-2016

marți, 22 martie 2016

Epilog





"Candva te voi regasi intre frunze cazute, Iar zambetul meu va fi la fel. Desprins din sufletul tau. Iar lacrima ta va fi din culori. Disprinsa din dragoastea noastra."

Vezi acea mana? Cu ea ai pictat cel mai frumos tablou cu cele mai vii culori pe cea mai luminoasa panza cu cele mai calde nuante. Gioconda sufletului meu.

Insa acum... acum imi poti da drumul.













luni, 7 martie 2016

Ochii tăi cosmici

Sunt păsări afară ce strigă strindent. Îmi taie brutal auzul și tresar. Ca un fulger într-o oază de oameni, ajung de aici într-acolo. Și îți simt pe retină, zâmbetul. Mi-e rece-n această casă. Și nu e de la ziduri. Nu e nici măcar de la umbra ce o-mbracă. Mi-e sete-n acest oraș. Și nu e de la oameni, nu e de la apă sau de la prea mult. E de la sarea ta pe care o strivesc cu limba pe buze.

Iar oamenii-aceștia, și-atâtea mașini, și haos și vreme și eu dar și ploaia. Amalgam de valori și potop de depresii. Dar atingerea ta și ochii tăi cosmici, atât de lugubri atât de frumoși, mă plimbă prin noaptea aceasta de zile, din mine, ideile dorm și cu ele și luna.

Nici nu mai știu să scriu, sau poate n-am știut niciodata. Cu fiecare zi, mai pierd câte puțin. Din mine, din tine, din tot ce contează. Dar astăzi trezesc la viață lumina, și chiar dacă-i noapte spre ziua privesc, căci estul mereu va fi tot spre est, iar sufletul meu... deja ști, deci mă opresc.

Atingerea ta și orice ai fost, iubirea ta caldă și tot ce n-a fost, rămân acum albe și pline de viață în colțul ce-a prins atingeri de înger, un suflet ce-a scris iubire cu-n zambet. De astăzi orice cuvânt se va topi în abis, iar ochii tăi cosmici, iubirea ce-o simți, vor fi în etern amintire de zei.

"Pentru ca oamenii nu uită, iar obsesiile nu reprezintă plăsmuirea irealului peste tristul real. Și pentru ca iubirea de oameni transcende dar nu se disipă, și pentru ca oamenii nu uita, doar se destramă. Și poate ca nu vom trai nesfârșit să le simțim pe toate, dar cu siguranță le trăim nesfârșit când le simțim doar o dată.

Și oamenii toți să știe că aici a fost cândva un suflet. Cu cușcă de oase, cu raze și zâmbet. Să știe că nu s-a-ntâmplat pur și simplu hazardul să aduca-n creare o minte și-un cânt. Un om s-a desprins din șoaptele albe, cu muntele-aproape, cu gust de cărbune, și-aici s-a așternut cu suflu de înger, iubirea ce-a fost a sa și atât. Iar dacă vreodată vor veni pescaruși să rupă din filele sale, să guste atunci tot cerul din ele și eternul să fie în inima Ei. Cu calde atingeri să-i mângâie obrazul, să-i spună ce mult o iubeste iar Ea, să se scurgă în lacrimi divine și-n ochii ei cosmici să rămână captiv. Iar ziua cand ea se va duce la stele, o va îmbăta universul întreg; cu atât de multă iubire, energie curată din sufletul său. Sau al meu."

Sfârșit

vineri, 19 februarie 2016

Intre Pietre

Sunt prins între pietre. De oameni, o grea anarhie. Sunt prins de tine și cu ancora legată de fruntea ta, pătrund peste noapte. Deasupra ei aștept să văd asfințitul, dar totul e albă lumină. Cu ochii arși, înot ca și-n mătase. Mă asteaptă undeva departe corbi și sfinte păsări celeste. Sunt prin între stele, și cu ele îmi crestez călcâiul drept. Prin ancoră se scurge-acum sânge, la tine să ajung. Deasupra nopții e atât de multă lumină.

Deasupra șoaptelor, atât de multa minciună. Privirii tale și oamenilor goi, posomorât rictus pe gura ta se prelinge. Curge ca o apă ce nu vrea să stea. Ca o mare de mercur. Sunt prins între clocotitele ape căprui, și deasupra minților ușoare e plin cu râuri de semne, râuri de noi.

Caută prin noi și din tine și prin mine, caută orice. Vei găsi oriunde, poeme și orice romanță, o floare cu spini de iubire, și cărți și alte poeme, și noi lângă alții dar ce efemer. Și toate și noi, și unde și tac. Sunt prins între lumi, un om de hârtie. Cu lemne zburându-mi din gând iar din suflet, amestec în vin tot ce-i de lut.

Privesc atât de departe prin ochii tăi goi. Cununa zilelor târzii și-a proastelor momente ce printre degete se leagă cu ghimpi de acid, cu nopți de iubire. Astăzi sunt deasupra spiritului sfânt, și aici e-o negură abstractă. Un gri fum de durere, și trupuri pierdute. Aici nu mai ești tu și nici noi nu vom mai fi, aici sunt numai eu, sărac și gol de-nțeleptiune.

Sunt prins între pietre. De șoaptele tale reci, o grea, obscură anarhie. Sunt prins în tine ca-ntr-o cușca de picuri reci. Și nu voi mai gasi nicicând o cheie ce să deschidă, poarta către mine.

luni, 8 februarie 2016

Trupuri de lemn

Dormeau trupuri de lemn pe drumuri de lut
Și atât de sinistru cu zarea
Fantomatic, luna-i îmbrăca,
Într-o mantie ca de sicriu.

Dacă acestei zile i-aș pune o stea
Ar purta lumina ochilor tăi,
Și-n orice zi ce prin an mă voi pierde
Ea far îmi va fi, spre mine, cu tine s-ajung.

Dacă acestui moment i-aș compune un cantec
Ar fi împletit din clinchetul râsului tău,
Iar zâmbetul tău ar deveni nestemat,
O dulce, fără de moarte amintire.

Dacă acestei vieți i-aș pune un nume
În etern aș deveni fericit,
Căci numele-ar fi din sufletul tău,
Arpegiu de vis, iubirea di-ntâi.
22.12.2015

joi, 4 februarie 2016

Doldora Tu



E-o zare atât de scurtă. Betonul afumat mă strânge în menghină. Caut ieșirea, e acolo in vis.

Aseara te-am visat. Cu zâmbetul tău atât de căprui și ochii tăi atât de cărnoși. Erai plină de teamă dar și multă iubire, dorință, foame. Cu mâinile reci, cu degete fine, mă căutai din greșeală printre betoane. Îți era totuși frică. Atunci când mă gaseai ziduri ce le-ai adoptat ca și valide te trageau cu brate de oțel departe de noi. Departe de locul în care vei fi mereu acasă. "Nimic nu va mai fi la fel", privirea ta imi spune. O privire trista, cu atat de multă iubire. 

Iar eu zâmbeam și te țineam în loc, îți punem parcă piedică la suflet. Simțeam cum te doare fiecare vorbă a mea. fiecare zâmbet... orice. Însă tot ce vroiam era să te regăsesc cuprinsă de amor, în patul acela de rai. Cum mă cuprindeai în brațe și nu mă lăsai sa plec. Cum încercai să scoți din mine iubire, iar eu, pierdut în mine, mă aflam absent. Nu reușeam să divulg sufletul, să-l gasesc, să ți-l ofer. 

Acum rămâi doar în vis, un parfum cu umbră ce îmi ține răcoare atunci când ardoarea sufletului imi usca buzele însetate, un suflet cu raze de lumină ce-mi ține de cald atunci când frigul singurătății sufletești nu mă mai lasă să sper. Visez și acum la tine cu ochii larg deschiși și nu pot simți pe buze decât gustul tău de argint, atingerea-ți de smarald și inima plină de viață.

Și tare-i târziu... și n-am mai murit.