duminică, 30 iulie 2017

Fragment VI

Poate voi plânge. Și cu dorul de lacrimi voi scrie, ce decada începe să uite. Minunea e-n tine, în mine și-n tot. Cuceresc înălțimi și hăuri obscure, și cum să mai căutăm întelesuri acolo unde ne prăvălesc îngrijiri de osândă?

Și unde se mai pierd atâția copii care nu vor ști nicicând ce e viața. Trăim într-o bulă de nori ce ne preseaza tot mai rau. Ne scurgem de vise și ne pierdem de noi. Trăim în ruinele părinților noștri și strigăm dintre oameni ce strigă și ei.

Iar cei ce se pot ridica nu cunosc defapt vântul pe obraji, nici lacrimile ce din sudoare se nasc. Cunosc doar gravitatea ce-i duce să fie, tot oameni. Suntem finiți și prin asta, vom muri fără sens.

Oamenii. atât de goi și cu lumina în ochi se ascund din templuri și aleargă-n țărână. Se umplu de tot ce nu vor înțelege și de tot ce nu vor avea. Se întrec cu ei înșiși și nu simt cum eternul din ei se scufundă.

Murim înainte de vreme și nu regretăm nicio secundă, decât ultima. În care ne dorim mai multe. Doar ca să le irosim și pe acelea. Fără sensuri și înțelesuri. Pierduți suntem toti cei ce parasim esența spiritualității. Și nu vom mai cunoaște nicicând apusul dacă uita-vom candva să privim răsăritul.



Sunt unic, deci ia-mă cu tine. În pudoarea dintre nopți, în spiritul de-apoi și în furtunile descelerate ale oamenilor goi. Ia-mă peste lume în norii tăi de nemurire și nu mă purta decât peste alți nori și prin oameni, să fie oboseala pleoapelor mele.

Sunt singurul om ce nu se arată la judecată și în procesele dintre oameni. Șunt omul cu dorul de casă și totuși, mă văd peste tot și niciunde. Și cum să mai simt zilele când nopțile toate-s de lut?

Apusul meu e diferit. Și gândurile și procesele ce mintea mi-o inundă, ce trupul mi-l lasă obosit în priceperea lui eternă. Sunt cu sufeltul atât de bătrân, de parcă atunci când m-am născut avea deja 1000 de ani. Și poate chiar așa este.

O nerăbdare cruntă îl cuprinde și îl trage din minte spre cer și spre nori. Du-mă spre tine și lasă-mă-n mine.

sâmbătă, 11 februarie 2017

Grație




Și poate cu fulgii de nea
Declarație eternă,
Într-o zi de februarie
Într-o noapte de zâmbet.

Și poate pe aripi
Și-n gândul tău alb,
Declarație eternă
Și zâmbet de viscol.

Și poate din zori
Te regăsesc și tresar
Cu stele în suflet
Cu nori în priviri.

Și poate vei gasi
O urmă de zâmbet
Să-mi aduci cu raze
Lumina de taste.

Și poate în noapte
Într-o zi de februarie,
Declarație eternă
Și zâmbet de viscol.
11-II-2017

marți, 10 ianuarie 2017

Despre noi, Nimic

Cad. Sunt peste aceleași pietre agățătoare de demoni desprinși între oameni. Te caut cu tot cu defecte, cu tot cu cute, îndoieli și arșițe. Esti specială. Dar nimeni nu te poate Vedea. Ești ascunsă cu văl de lumină tristă, cazi peste oameni și-i uiți în mințile tale.

Ești cu mine. Ești ploaie și iarbă. Ești oameni și nori, albastru și verde, mov și desculț, îngust și macabru, ești viața în sine. Și nu regăsesc cuvinte, doar sensuri. Revin să citesc și te văd. Prin curbele lungi a fiecărei silabe și-n toate adierile de soare curgând. Ești soare iar eu sunt de lemn. Iar norii ce-aduc cenușa din cer, sunt plăpânde iubiri de zăpadă milenară.

Mă scufundă amorul și totuși te chem. Iar din chemare se nasc primăveri și verile toate sunt duse, trăiesc într-o toamnă infinită cu iarna pe umeri ce dor. Și cum să mai găsesc alte comori când nu mai cunosc lumina ce soarele o dă? Și când se vor stinge focurile din ceruri sub lava arzandă a iadului gol, voi găsi între oameni doar triste siluete a ceea ce nu vom mai ști nicicând. Iertarea.



Acum. Oricând. Dar și mai exact, niciodată. Iar eu cad și în lunga cădere, te strig în etern, și rămân efemer.





joi, 10 noiembrie 2016

Lux



Tu știi închipuirea serii
Penelului să-i fii sclav,
Cu dulcea mântuire
Ce-n ochii tai dispar.

Tu simți albastra lună
Ce ploaia o alungă
Și toate altarele
Cum desenau din mine.

Tu cauți între stânci
Cascade de iubire
Iar tristelor amurguri
Tăciuni să le deschizi.

Dar tu vei fi și drog
În vene cave să te-adun,
Și noaptea crud aduce
Covor de ploaie-n urma-mi.

Acum sunt de sticla
Și-n ea mă regasesc,
Iar noaptea ce va fi
În ploaia vieții ne va da.


De-aș fi eu, de-ai fi tu
Și toate se vor împărți,
Dar ceața din suflet
Stafii va naște pe pamant.
10-XI-2016

miercuri, 9 noiembrie 2016

The words you'll never read...

Suntem ai sorții prizonieri, pe un caldarâm de suferinți, și e-atât de multă iubire, în suflet să pot suporta. Mi-e atât de fierbinte simțirea, când aerul din minte se duce, iar ochii tăi negrii, din nou peste mine tăioși.



De noi, demult am uitat. La tine, mă gândesc în orișice zi. Tu, atât de frumoasă. Tu, și-al tău zâmbet ce doare. Tu, prin decoruri morbide. Da, tu, perfectă iubire.

Și-n anii aceștia răsfrânși pe umeri și-n toată ființa, mă gandesc la fiecare moment, când nu am putut să fiu mai bun decât sunt, puternic și ne-egoist. Cu ghearele mele de sânge, cum adânceam mai sinistru hăul, ce stă și acum între noi, iar ploaia, anotimp de iertare.

"Acum îți spun adio, un adio tare ud și sărat, însă cald și sincer. Și sper din suflet să nu lași să plece din mintea și sufletul tău nicio fărâmă din tot ce am însemnat noi. Pentru tine ca suflet, ca individ, vreau să cred și nu cred că mă voi înșela... sunt cele mai frumoase colțuri de rai care ți-au fost date să le culegi de pe pamant. Pentru mine cu siguranță așa sunt și așa vor rămâne. Te voi iubi mereu iar inima mea poate va înceta într-o zi să bată.... dar iubirea nostră... niciodată...”

sâmbătă, 27 august 2016

Frunzelor ce au cazut



Atat de multe vise
Si-un zambet incrustat
In suflet si-n priviri,
Sa-mi lasi din fiecare,
Un stop de nemurire.



Ca un zefir de calde simtiri,
In viata se-aduna si apoi se imprastie,
Praf de stele si aburi de-amor,
Un zambet si-o luna, si toate-mpreuna.



Acestui etern pokal
Sa-i simt nemarginita forma
Cum ma cuprinde-n suflet gol,
De tot ce-a strans in el si-n noi,
De tot ce s-a pierdut.
Iar albele zambile ca o lancie de parfum
Ma vor purta spre al tau suflet
Si spre toata vesnicia;
 Lumina de zambet, suflet de rai,
Minune de om si inger de suflet,
Iubirea.



Ochii tai, atat de negrii si un copil,
Tot abisul planetar si vidul dintre stele
N-ar sti cum sa cuprinda
Povestea naiva dar atat de maiastra,
Cu zei si lumina, cu tremur si lacrimi,
Povestea ce-a pierdut undeva copilul
Si a gasit chiar aici un ocean de idei,
O pasare Phoenix ce nu va uita
Cenusa ce-a fost si mama si tata
Spre zarea ce-acum e plina de Soare.
Iar daca ani se vor pierde tu vei ramane acolo,
O raza ce va mangaia, obrazul unui suflet.



Si doar dac-ai sti,
Ca tot ce exista si arde in mine,
E chipul tau palid cu zambet de lut,
Si ochii tai mari cu sufletul mut...
Doar dac-ai sti.
27-VIII-2016

marți, 22 martie 2016

Epilog





"Candva te voi regasi intre frunze cazute, Iar zambetul meu va fi la fel. Desprins din sufletul tau. Iar lacrima ta va fi din culori. Disprinsa din dragoastea noastra."

Vezi acea mana? Cu ea ai pictat cel mai frumos tablou cu cele mai vii culori pe cea mai luminoasa panza cu cele mai calde nuante. Gioconda sufletului meu.

Insa acum... acum imi poti da drumul.