marți, 22 decembrie 2015

Privește



Privește departe.
Între liniile vieții plutind,
Cu șoapte de nori și lumini.

Atât de palid,
Atât de sângeriu,
Atât de lung, atât de liniar.

Privește cerul
Și ochii ce te cuprind
Ca într-o boltă de idei.

Cu abur de iarnă
Din raze târzii
Ai ochii altar.

Privește prin roua
Rotundă și crudă,
Căldă pe-obraz.

Atât de confuz,
Iar tu de neprins,
În iarnă te-ascunzi.

Privește departe...
Atât de timid
Și timpul se duce.

Iar clipa ce-a fost,
În bucle de păr,
O ador, o îngrop;
E a noastră, și-atât.
7.12.2015

luni, 7 decembrie 2015

Puțin Rai



Privește prin norii de grea-nchipuire,
Și du-mă cu ei pe un soare,
Iar cearța din stoluri de minte
Să treacă prin lunca de vise;
S-aghațe din zbor cu aripi albastre
Nectar din noi doi, ambrozie din tine,
Și s-aducă apoi o undă de-argint
Pe lacul ce-i plin și pierdut în surdină.

Privește spre mine, azi sunt doar al tău,
Iar azi e etern, e singura viață
Ce-o am și ți-o dau, ce a fost și va fi.
Ești tu din unghere și colțuri de străzi,
Suntem noi pe o bancă sau zâmbind prin metrou,
E azi și esti tu, și eu, și noi doi.

E-ncleștarea din pleoape atunci când te-ating,
Și plansetul mut din suflet când pleci,
E primul tău da și eternul meu nu,
Și ochii ce-ți sunt ca săbii de raze,
E tristul sărut prelins tragic și-ascuns
Pe creștet și-adânc în suflet ce-l știi.
7.12.2015




”Iar noaptea nu va dormi, nu se va pierde, nu te va pierde. Pentru ca suntem oameni, pentru ca suntem energie. Noaptea nu doarme, degeaba mă îmbraci cu ea. Sufletul tău e lumina iar eu sunt oglinda, zambetul tau e eternul, iar eu sunt clipa. Prin zborul acesta de păsări albastre, te cuprind cu brațe bolnave, strain de oameni iar tu sti. Că e magic amorul din noi, iar ochii tăi cuprinsi parca de flacări, mă ard cu iubire în suflet, și tare-i târziu... iar tu taci, cu gandul la noi.”

miercuri, 25 noiembrie 2015

Pokal

E plin de toamna. Pe cupola cu stele de-oțel, și prin gândul nefidel, e plin de toamnă.
Pe trotuar o frunza uscata, fosneste sub pas incalcit, in suflet aprinsa tacere, udata se-aprinde mai tare.

Iar ranile de ceara se scurg prin suflet. Simt o inchidere in ochi iar tu te-nfiripi ca oricand. Acestui moment ii voi spune pokal. Un sfant gral. Tu. Neinteles, negasit, prea putin apreciat. Tot ce n-a fost, nimic din ce este si orice ar fi; gandul, suflarea, fiinta,  spre tine mereu vor razbi. Iar al ranilor curgere de ceara le voi simti caldura. Ma voi ocroti de frig in dogoratoarea lor smerenie. Din ele ma compun si din ele te compun. Si desi doare, desi tipa si tragic tanjesc dupa tine... ranile-acestea imi umplu singurul suflet cu singurul nectar. Din singurul pocal, cu singurul izvor. Tu.

Cuget. Gandesc, deci exist. Te iubesc, deci mai sunt. Iar in noaptea aceasta culorile, formele, tot... vor purta zambetul tau, incrustata atingere ce pielea mi-o aminteste, al pietrelor unduire si a gustului pudoare.

Astazi renasc pentru tine, gustand in taina, pokalul din vis....


... Iubirea eterna.

Asta sunt eu, iar tu semizeu.

sâmbătă, 19 septembrie 2015

Curajul

Curajul este atunci cand calcand te tot ce sufletu-ti raneste zambesti gustand zambete din soare. Curaj! Oamenii nu se transforma... dar cu siguranta spiritul o face, si zambetul ce-l imbraca... si nu-l mai cunosc... dar am mereu arma imaginatiei. Cu ochii inchisi cum descojesc momente... si schite :).

Curajul este atunci, cand te privesc si nu-ti spun... doar iti vorbesc iar tu simti... chiar daca nu sti.

miercuri, 29 iulie 2015

Fragment V



"Culorile acestei zile în aur îmbracă fiecare ungher, fiecare confluență a mea cu imaginea privirii tale. Polenul, zămislit cu gingășie de natură, e patură peste simțirea mea. Mă găsesc cu mâna amorțită sub mine, sprijinindu-mi trupul, iar cu dreapta scriu ca să nu uit. Îmi contruiesc o hartă care să mă ajute acolo unde ploaia zilelor nu mai poate. Iarba aceasta verde îmi ridică ușor părul de pe mâini și simt în boarea de seară gustul atingerii tale.

Mă opresc o secundă să surprind joaca prostească a păsărilor. Ele vor fi mereu libere, și totuși...

Mă descos pe razele de soare ale acestei veri. Mai pozitiv ca oricând, mă gândesc la tine. Nimic nu mă mai poate opri și îți simt gustul pe buze. Pleoapele tale tremurând fraged sub venele fine ce pulsează la fiecare atingere, buzele mele. Ești departe și cumva mă găsesc pierdut între stări. Dar astăzi e altfel și curând voi ajunge acolo unde sufletul demult a poposit. Ascult în noapte cum inima-
ți bate, o simt cum mă cheamă la ea, visez cu speranță, mă trezesc mai bătrân, dar știu că nu pot desluși înțelepciunea decât lăsând timpul să mă-nvețe și știu, că voi țese o cale spre tine.

Soarele acesta mă-ncarcă cu tine. Îl las să mă ardă gândind că acolo undeva, tu îl privești iar el îți fură privirea și-n taină o revarsă peste mine. Doar noi doi știm secretul acesta, la fel ca și al lunii. Mă spăl de durerea din jur, de cangrena și viața mizera, cu acest soare plăpând ce parcă și parfumul ți-l poară.

N-am cum să știu exact când va fi, dar privesc cu foame și dor la ziua aceea tomnatic, când brațele tale și-a mele vor spune, o poveste de-o viață."





luni, 1 iunie 2015

Fragment IV



"Mormintele acestei zile mă străbat în neștire. Privesc orizonturi goale cum se prăvălesc în neant, iar soarele atât de aspru cum moare-ntr-o mare de sânge. Îmi simt ființa subjugată de fiorul fiecărei zile, Mă arde lacrima fiecărui om din jur iar ale mele le simt cum se dizolvă în pielea ce mă strânge. Sunetul glasului meu îl aud tot mai rar. M-am desprins de oameni și ei de mine, si de fiecare. Citești pe fețele lor cum gândesc și cum scriu cu oase cioplite de boală, idei, dorințe, ne-mpliniri. Exact cum o fac și eu acum. Dar între noi, vorbele-s puține. Și-acesta e numai începutul.Iar așteptarea este cea mai grea, labirintul necunoscutului cel mai complicat și greu de suportat. Deși nu-și doresc să afle vreodată ce va urma, curiozitatea îi apasa. Dorința de a cunoaște, însă de s-ar putea, să nu simtă sau trăiască niciodată. Doar să afle, să cunoască. Zidurile labirintului îi asupresc. Îi obligă să se afunde în el tot mai adânc, tot mai obscur. Simt cum le rupe din carnea vie a sufletului și a ființei lor însa nu se poti opri, nu se pot întoarce. Nu au la ce.

Descusut ca o haină roasă de vreme, mă deșir pe străzi cu clădiri transformate-n fantome. Fiecare poartă câte-o amintire, unele zeci de amintiri, și privind spre ele văd pe la geamuri oameni ascunși, resemnați. Atât de multă goliciune interioară, atât de puțină speranță. Praful acesta ne îneacă pe toți iar mormintele celor ucisi descriu cumva soarta uitării. Columna lui Traian îngropată-n pământ, cu sânge și lacrimi de oameni subjugați de nevoie și dor.

Ploaia e bună. Spală și vindeca suflete. Iar oamenii pot simți gustul proaspăt al naturii, al stropilor și a vieții. În picurii ei se află viața și speranța. Atunci când plouă, praful este spălat, ca un buton de reset, totul devine nou și curat, pregătit să fie asaltat din nou cu praf de amintiri și idei. Atât de mulți oameni pierduți printre străzile acestea golașe, tăcute, lipsite de copii, încă mă salută respectuos. Alții mă ignoră însă pot simți doar trecând pe lângă ei, cum emană colos de repugnanță, durere și ură. Copii au devenit și ei suflete bătrâne, mistuite de foame și spirit. Aici și Dumnezeu a murit. Iar oamenii, mai letargici ca niciodată, șchioapătă mental afundați în mister.

E o plagă a exilului cum fiecare din noi așteaptă să vadă ce va fi. Eu știu deja însă nu le pot spune. E mai bine să nu știe. Atunci când cunoști un fapt, sau orice, încerci necontenit să îl schimbi. Încerci să-l deții, să-l poți controla. În general oamenii își trăiesc viața încercând să schimbe totul, chiar și cursul naturii. Ne irosim pe noi înșine inventând tipare iar apoi încercăm să înghesuim monstruos fiecare lucru în granițele acelui tipar. Și nimic nu e mai trist decât atunci când facem acest lucru cu lucruri sau oameni pe care noi spunem că-i iubim. Ne irosim și ne stingem. Fiecare o face, fiecare știe că o face, majoritatea știu că nu e bine, însă natura umană primează în fiecare. Și nu te poți opri, nu mă pot opri. Dar furia ce se va abate peste umerii nostri nu poate fi oprită, schimbată sau deținută. Poate fi doar consumată... sau mai bine spus, consumatoare.

Picurii ce-i simt căzându-mi pe piept, îmi amintesc despre viață. Despre căsuța noastră cu șemineu și sute de geamuri de-amor. Despre zilele-n care inspiram în piept numai verde. Frunzele copacilor foșnind încâlcit, copii jucânduse-n iarba, iar eu citind despre oameni din ochii lor plini de împăcare. Totul pare atat de îndepărtat astăzi. Toți am pierdut și toti vom mai pierde, însă simt undeva în depărtare, o urmă stingheră de speranță, de voință și nevoie de triumf. Dar cui să-i mai spui să se ridice, să lupte? Oamenii acestia s-au pierdut pe ei înșiși. M-au pierdut pe mine, și eu pe ei. Ne-am pierdut unii de alții și-n suflet, îi simt cum m-aprind.

Tăcere fiecărei nopți mă ajută să merg acasă. Acel loc umed dar plin de înțeles, un loc în care pot fi cumva nemuritor. Un loc în care, ceva, sau poate chiar eu, îmi aduce luciditatea, sensul și curajul. Privesc cu curaj luna pierzându-mi rațiunea în ea și alunecând în etern contopit cu lumina albă și rece. Iar acolo mă așteaptă ea, mai plină de sens decât aș putea eu vreodată să fiu. Și câtă lumină.

Străzile-acestea, ce-mi poartă primii pași de copil, prima plimbare cu Alma și ultima atingere-n taină, le măsor acum dor cu privirea. Ma simt străin de ele și de tot ce le compune. Și asta este exact ce-și doresc și ei pentru noi toți. Iar eu știu asta însă cumva, mi-e aproape imposibil să mă opun. Mă lovesc de oameni ce-și poartă drogat, trupuri dezolante și triste, mă uit către cer și totul e gri, nici soarele nu se mai vede. Și-ntr-un final poate într-adevăr așa este. Ploaia îți spală cu tandrețe sufletul, dar numai soarele-l poate vindeca cu adevărat. Privesc către stația ce cândva era soclul renașterii mele și încep să plâng unindu-mă parcă sinergic cu ploaia. Și-acesta e numai începutul."





duminică, 31 mai 2015

Un strop de tine mi-ajunge. Multumesc!

Zâmbetul tău umezit de-atâtea emoții.
Colindă-n ființa mea ploaia.
Cuprinsul uitat, prăfuit, se dezmiardă golaș.
Cununa absentă de ochi și grija cuvântului greu,
Presară și uită, deschide și lasă, dar tu unde ești?
Șoapte din raze de soare croite, cu clinchet răzbat,
Al nucului fină foșnire, în suflet doar tu o dezlegi.
Cuprinde-mi în brațe oceanul, cu brațele tale frânte barbar
Și simte-mi de poți prin durere, cum dogmatic mă zbat.
Oamenii vin, se duc și se-ntorc, și caută-nțelesuri de sticlă,
Iar noi regăsiți, împotriva voinței, ne găsim între ziduri.
Nu va mai ști asfințitul și nimeni în lume va vrea,
Să prindă un suflet în aripi, să-i dea trup de om și să-i spună iubire.
Dar toate în lume vor fi, la fel ca atunci și oricând,
Flori ce cireș pe trunchiul de moș, al nucului gol, și-al inimii pline.
Copilul.
31-05-2015

marți, 21 aprilie 2015

Sinus





Minunat. Atât de celestic, atât de ascuns.
Sublim. Cu ochii în taină, privind, așteptând.
Și toți trandafirii, ascunși între poze
În taină cu noapte, atât de majestic.
Cuprins peste șoapte, atât de majestic
Durerea cuprinde. Mânjește tot cerul.
Atât de celestic, minune, iubire,
Durere și crez, adânc și ascuns.
Și ochii să-i ard în poze cu noi,
Minune și câtă aromă.
Când să mai ascult, departe în timp,
Ceasuri torid, ascunse în lacrimi?
Iar sufletul meu, atât de albastru,
Cadență de spin, calvar de abis.
În noaptea cu luna, desprins și golit,
Cu coaja arzândă, cu noaptea urlândă.
Și ploile toate, cu dorul din ele,
Ma duc dinstre mine, cutremur și stop.
Și atâta dorință, și dulce căință,
Melancolic absente, durerile sting.
Dar unde e noaptea, și toată minunea?
Ah tu imperfectă și veșnică rană,
Atât de celestic, atât de ascunsă.

vineri, 27 martie 2015

Umbră



Nici nu știi cât îmi lipsești,
În suflet să compun simfonii,
Cuvintelor să le aduc înțeles
Din gândul ce se stinge tine.

N-ai să-nțelegi niciodată
La fel cum nici eu n-am să știu,
Te visez în noapte iar ziua
Cu ochii deschiși te compun.

Și ne unim în noapte cu gânduri
Culese-ncolțit din Stănescu,
Cu rime și versuri opace
Ne-mpreunăm nemurirea.

Mi-aș dori și eu să pot scrie
Poeme atât de absolute,
Dar în lumina creației lor,
O umbră argintie rămân.

Mai mult sunt suflet decât trup
Îmi spui cu vorbe dulci
Dar în absurdul clipei lungi
Aș rupe din tine să mă lași.

Dar n-ai să-nțelegi niciodată
În suflet compuse-armonii,
Cu rime și versuri opace,
O umbră argintie rămân.

27-III-2015

vineri, 6 martie 2015

Fragment II (2)



"Am apărut pe această lume într-o zi de mai.

Cerul era albastru sub mine iar norii, pe vântul pribeag, se jucau transformați. Îmi părea mai degrabă tărâmul făgăduinței în acele clipe. Soarele, atât de măiastru, înțepa cu săgeți înfierbântate fiecare stop de energie ce corpul mi-l compunea iar în rostogolirea sa lăudăroasă definea formele peisajului efemer. M-am simțit divină. Eram din cer, pentru cer și peste cer. Eram a cerului iar în casa sa arzândă, albastrul mă-mbrăca. Eram goală pe atunci, dar aceasta nu o vedea nimeni. Nu poți întemnița energia. Nici cu haine, nici cu zale nici cu drumuri de cărămizi. Energia se transformă și exaltă, se transpune și se pierde, se-ntregește și se reinventează. La fel ca povestea mea. Și-a fiecăruia.

Întâiul om văzut în lumea aceasta fu atât de frumos. Pastelul descris de zâmbetul său larg și vesel, de parcă apărusem pe lume numai pentru el, va rămâne mereu pictat în amintirea veșnică ce mi-a fost dăruită. Ochii săi albaștrii îmi aminteau de plăpândul cer care acum mă proteja de sus. Cer sub care de atunci încolo eram destinată alinării și îndrumării. Îmi amintesc cum îmi spuneau să mă feresc de ochii lor. Dar ceva în interiorul lor mă fascina mereu. Când privesc în ochii oamenilor, găseam o asemănare atât de clară cu mine, cu noi. Nu credeam că materia și tot ce încătușează ea în această lume, poate crea ceva atât de unic și curat cum sunt ochii. O plenitudine moleculara rigida dar totuși atât de frageda și vie, liberă.

Și de multe ori mă întreb privindu-i, oare cum se oglindește atât de mult cer, atât de mult suflet, energie și sens în celulele lor, în fond, amorfe. De unde atât de multă minune și atât de puțină neînsemnătate? Priveam în ochii oamenilor la fiecare pas. Uneori uitam de ce sunt aici. Deslușeam gânduri și sentimente pe care deși le puteam afla ușor atingând materia, preferam să le descopăr alunecând în ochii lor tămâioși. Harta nestemată a originii. O hartă ce nu se șterge și care va dăinui mereu. O hartă pe care oamenii nu o uită.

Când oamenii mor, ochii sunt primii care pier. Luciul din cristalul lor se pierde sfâșietor. Deși, atunci se scurge energia ce a fost, în energia ce va fi. Iar acesta este fericitul sens al existenței. Însă acel moment e tragic. Am ținut de multe ori inima oamenilor în dezmierdarea ocrotirii mele atunci când inevitabil mureau. Și nimic nu mă durea mai tare decât aplecăciunea pleoapelor ce viata o sugeau, în ultima privire ce apoteotic și-o stingeau în singurătate. Mi-au spus că trebuie să mă bucur și să celebrez această transformare. Însă nicicând, niciunde, materia, energia, viața, nu capătă învelișul ce ochii oamenilor îl au. Iar aceasta devenii slăbiciunea mea.

Privesc atât de confuz către cărări de oameni grăbiți, și oricât de goală e fuga lor după aur, ochii le rămân la fel de majestici. De multe ori nu-i înțeleg, însă în anii aceștia de când sunt aici, am reușit să-i accept. În definitiv, este vorba de echilibru. Iar ei conferă echilibru balanței. La fel ca noi toți, sunt și ei amalgam de energii, canalizate pe diferite canale. Compensând cu alți oameni, pe alte canale, totul se echilibrează. Chiar dacă tot mai des aud în jurul meu oameni care sunt de alta părere.

Oamenii tind să ofere valențe colosale unui fapt mai puțin colorat. Iar pe cel colorat și divin îl uită undeva izolat, ca fiind ceva neînsemnat. Oamenii nu au învățat, și probabil nu o vor face nicicând, sa cântărească altfel decât cu cântarul, altfel decât material. Ei nu se pot detașa de material și de legile rigide ale fizicii care mereu te trag în jos, care mai mereu consumă, prea rar crează. Echilibrul este în toate. Privind în orice privire, în ochii oricui, întâlnești răspunsuri dincolo de imaginație. Degeaba ating gândurile lor, degeaba le știu intențiile și viața. Adevărul absolut, adevărul independent de propria lor voință, se află mereu în oglindirea firavă și aprinsă a ochilor.

Într-o perioadă, încercând să mă conving că nu e nimic atât de special în ochii oamenilor, am studiat în amănunt ochii oamenilor care nu-și pot folosi simțul dăruit de aceștia. Speram să nu găsesc nimic și speram să mă conving că defapt nu e nimic special acolo. Căutam o poartă pe care să intru și să ajung înapoi la origine. La acea zi de mai. Însă n-am găsit-o. Dimpotrivă. Încă din prima zi a acestei noi căutări tot ce speram că voi descoperi a fost redus la tăcere. Și mă bucur ca a fost așa. În acea zi am descoperit-o pe Ana. O fetiță pe la 5 ani, cu păr cârlionțat și buze roșii, proaspete. Era o coaja de lumină desprinsă tardiv din soare și lăsată pe Pământ să încălzească acolo unde ghețarul societății pune stăpânire cu ghearele lui grele. Se născuse fără vedere iar ochii ei pierduți prin orbite se zbăteau haotic. Totul până când sufletul său începea să râdă. Nu cred ca am putut zări o puritate mai mare, în momentele ei de bucurie, ca și în acei doi ochi atât de pierduți. Ochi fără busola luminii, fără harta umbrelor. Fixând un punct nevinovat, intangibil simțurilor ei, revărsa atât de multă energie încât la fiecare chicot de bucurie ce umplea încăperea în care se afla, eu mă simțeam atât de mica, neînsemnată. Am descoperit un nou univers în acea zi. Și cu greu m-am săturat de el. M-am jucat cu gingășia ochilor ei, am încercat să o imit, să o reproduc, dar a fost în zadar. N-am mai găsit de atunci ceva mai curat, inocent și gol de orice control.

Ana mă convinsese de unicitatea ochilor. Înțelesesem după numai câteva luni de ce nu aveam voie să privim sau să studiem ochii oamenilor. Pentru mine era prea târziu, dar nu-mi părea rău. Îmi simțeam interiorul mai plin ca niciodată iar sensul ghidării și a alinării căpătă o noua formă, o nouă cale, parcă mai plină de însemnătate ca niciodată. Sau poate că, devenisem și eu mai om.

Gândindu-mă azi la acea perioadă, sunt fericită, mulțumită, împlinită. Acele revelații, acele întregiri energetice și spirituale, m-au călăuzit iminent către el. Omul care-a adus cu picuri efemeri, eternul în vibrațiile mele."

luni, 2 martie 2015

Si poate



Și poate ploaia de martie va ști
Să-ți cânte la geam portativul
Umplut cu atâta iubire
De mine, și-n gând și în suflet.

Și poate-ntâia floare de martie
Se va naște din zâmbetul tău,
Și poate cândva vom ști a aduce
Iubirea din susurul vremii.

Desprins și aprins în privirea-ți
Deslușesc fericire și cânt,
Și chiar de n-am să mai fiu altădată
Atunci am rămas etern și-mplinire.

Și poate totuși cuprins de iubire
Mă voi schimba din trup muritor
În înger cu aripi desprinse din tine,
Și atunci ploaia va sta să ne-aline.
02-03-2015

Peren

Clapă peste clapă cântând
Iar corzile arc de iubire,
Cununii de îngeri, privirea
Lumina să-i fur nesătul.

Petală-n petală carnal
Prin zâmbet ți două speranțe,
Un bocet de suflet sihastru
Iar noi, în taină uniți.

Șoapta prin țipăt răzbind,
Iubirea noastră-i eternă,
Iar anii, iluzii perene
Clocotind se vor duce uitării.

Se-așterne un zâmbet cu două speranțe
Cunună de îngeri, privirea-ți,
Iar coarda iubirii eterne
În anii ce vin, iluzii perene.
02-03-2015

Nimic Interesant 12



Ești atât de frumoasă. Privesc la poze ce puteau fi ale mele. Privirea ce știu că se gândește la mine. Zâmbetul ce știu că ar lumina mai tare lângă mine. Și atât de multă gingășie.

Timpul trece. Corabia e pe valuri iar eu sunt fericit să te văd fericită. Dar asta nu-mi înlesnește dorul de tine. Cu fiecare cută a secundelor incrustată pe ceasul vieții mele, las câte două petale din suflet. Sunt ale tale și știu că în secret, le culegi pe fiecare. Știu că deși gândurile nu-și vorbesc, sufletele-și cântă. Iar aceasta e legătura adevărată. Asta iubesc la tine, și la noi.

Ești atât de frumoasă cu sufletul, iar trupul, angelic și cald, îl mai simt pe cearșaf de-amintiri. Vibrația cuminte, timidă, ce-mi dărâma cu o șoaptă tot cerul, cetatea și orice-apărare, mă-nvăța arpegii ce doar albii îngeri le pot desluși.

Privesc la poze ce puteau fi ale mele. Privirea, portal către tine, aruncând lumină spre mine, și simt că nu voi muri niciodată, cât tu vei rămâne în suflete-a mea.

duminică, 1 martie 2015

Fragment I (2)



"Oamenii sunt atât de triști. Cu ochii lor zadarnici căutând atât de departe. Oamenii sunt mai mari decât poate ar trebuii. Mulți nu-și merita măreția, grandoarea. Oamenii  nu pot desluși haosul deși îl trăiesc clipă de clipă. Deriva gesturilor îi împinge către ape tulburi, înspumate și goale de orice înțeles. Orice semnificație.

Oamenii sunt singuri. Deși se înghesuie în locuri strâmte zi de zi. Nu se privesc nicicând în ochi, nu se cunosc, nu se ating. Ei nu există și plouând, se spală nemurirea. Privesc pe geamul cu gratii și sticlă la ei cum se compun uitării și cum își lasă adevărata natură să zacă departe unde ei nici nu știu să ajungă. Alunecă precum mercurul pe suprafețe fine. Privindu-i, mă întristez și eu. Dar nu-i pot ajuta. Sunt pierduți în abisuri lipsite de orice semnificație. Lipsa luminii este adevărata natura spre care tânjesc. Și nu aș fi mai trista dacă nu aș ști ca în ei nu zace puterea și voința. Atât de multe minuni și energie, un univers întreg. Au atât de multe, dar ei aleg să trăiască atât de puține.

Oamenii sunt stinși într-o scrumieră tiranică împletită meschin de ei înșiși. Atât de tineri și cu ochii goi. Atât de vizionari și totuși uitați în morminte de mediocritate. Mă scufund uneori cu mintea în superficialul lor. Îl cuprind dezolată și cu teamă în suflet. Nu știu de unde să-l apuc sau cum să-l înțeleg. Cu atât de mult, să creezi atât de puțin. Criptă de idei este în mintea lor, crematoriu de energie în sufletul lor. Aleargă spre bucăți de metal, spre stânci și ziduri triste. Lipsite de adevărata valoare. Se închid în cutii de metal și-și aprind în trup plăceri neesențiale, plăceri induse trist. Se plimbă prin lume cu privirea veșnic cusuta-n pământ, admiră țărâna când cerul și eternul din ceilalți oameni i-ar putea îndrepta atât de măiastru către eternul din ei. Sunt atât de triști oamenii și totuși...

Oamenii care trăiesc sunt veseli și în totală îmbrățișare cu energia lor, bogăția ce le aparține, minunea de care trebuie să se bucure. Iar ei o fac atât de frumos, atât de simplu și luminos, fără nici un regret, nici o ezitare. Ei sunt precum stelele pe cerul nopților ce ma fascinează de fiecare data când, neatinsă, mă desprind și plutesc. Sunt mulți, însă bezna nopții prăvălită pe cer din sufletele oamenilor triști e mai densă, îi îmbracă. Ei strălucesc exact ca stelele, ei SUNT stele. Și sunt atât de frumoși. Cu zâmbetele lor și ochii înfloriți de lacrimi născute din abundența trăirilor. Cu sudoarea frunții îmbibată de minunea exaltării interioare, sunt cutezători și de neoprit. Sunt tot ce lipsa de lumina ce-i îmbracă în miliarde de suflete triste nu o vor putea pătrunde nicicând. Iar asta este adevărata tragedie. Dar eu aleg să mă bucur de fiecare licărire a fiecărei stele umane. Învăț din ele, mă hrănesc cu ele și înfrunt zi de zi aceste lanțuri odioase cu zâmbetul pe buze, ei fiind cutele zâmbetului iar energia sufletelor lumina ce zâmbetu-mi o-mparte. Oamenii aceștia veseli îmi amintesc de eternul din privirea sa verde. Și toate acestea sunt lucruri bune, pozitive. Frumoase și perfecte. Cândva, mi-ar plăcea să pot fi și eu atât de mult, închis în atât de puțin. Și totuși, cu zilele ce trec, rugina ce mâinile-mi murdăresc, nu se regăsește în nici un vis ce-mi aparține, la fel cum nici în suflet nu-mi poate ajunge. Dacă am așa ceva. Nici măcar în realitatea mea. Ele, asa strânse, triste și nefondate cum sunt, sunt drumul către el. Având eterna iubire, el rămâne veșnic o stea pe cerul uman, iar eu gardian și etern efemer."

miercuri, 21 ianuarie 2015

Of tu, înțelepciune



Să mori atât de tânăr, iubit de-atât de mulți,
Să lupți atât de crâncen, zâmbind, iubind lumina,
Zâmbind trăirea, nemurirea, atât de tânăr, atât de plin.

Să nu cunoști decât iubirea, să simți priviri nestinse,
Având un rost în suflet viața, of tu sămânță a-nțelepciunii
Să nu cunoști decât lumina, și șoapta dintre stele.

Ne naștem azi ca să iubim, și de iubire duși
Ne aruncăm cu mintea-n viață și trupul în neghină,
Ah și ce tiran e cerul când cu răpusul asfințit
Tu nu renunți ci îi zâmbești și viața o cinstești.

Ca tine să mai fie mii, și sute de oștiri,
Ai mintii drepte slujitori și-ai sufletului alb
Adepți ai ne-nfricatei raze, of tu înțelepciune.

Iar cum necruțător te stingi, celulă cu celulă,
Te vei aprinde-n veci cu-n soare și cu raze în priviri,
Acolo-n veșnica iubire și-n nemărginita lume
A sufletelor ce-au știut în taină, pe tine să te-aleagă
Mentor, tată, suflet drag, zâmbind trăirea, nemurirea.
21.01.2015


” Viața e un dans al celulelor. Moartea, desăvârșirea energiilor. ”