Fragment VI

Poate voi plânge. Și cu dorul de lacrimi voi scrie, ce decada începe să uite. Minunea e-n tine, în mine și-n tot. Cuceresc înălțimi și hăuri obscure, și cum să mai căutăm întelesuri acolo unde ne prăvălesc îngrijiri de osândă?

Și unde se mai pierd atâția copii care nu vor ști nicicând ce e viața. Trăim într-o bulă de nori ce ne preseaza tot mai rau. Ne scurgem de vise și ne pierdem de noi. Trăim în ruinele părinților noștri și strigăm dintre oameni ce strigă și ei.

Iar cei ce se pot ridica nu cunosc defapt vântul pe obraji, nici lacrimile ce din sudoare se nasc. Cunosc doar gravitatea ce-i duce să fie, tot oameni. Suntem finiți și prin asta, vom muri fără sens.

Oamenii. atât de goi și cu lumina în ochi se ascund din templuri și aleargă-n țărână. Se umplu de tot ce nu vor înțelege și de tot ce nu vor avea. Se întrec cu ei înșiși și nu simt cum eternul din ei se scufundă.

Murim înainte de vreme și nu regretăm nicio secundă, decât ultima. În care ne dorim mai multe. Doar ca să le irosim și pe acelea. Fără sensuri și înțelesuri. Pierduți suntem toti cei ce parasim esența spiritualității. Și nu vom mai cunoaște nicicând apusul dacă uita-vom candva să privim răsăritul.



Sunt unic, deci ia-mă cu tine. În pudoarea dintre nopți, în spiritul de-apoi și în furtunile descelerate ale oamenilor goi. Ia-mă peste lume în norii tăi de nemurire și nu mă purta decât peste alți nori și prin oameni, să fie oboseala pleoapelor mele.

Sunt singurul om ce nu se arată la judecată și în procesele dintre oameni. Șunt omul cu dorul de casă și totuși, mă văd peste tot și niciunde. Și cum să mai simt zilele când nopțile toate-s de lut?

Apusul meu e diferit. Și gândurile și procesele ce mintea mi-o inundă, ce trupul mi-l lasă obosit în priceperea lui eternă. Sunt cu sufeltul atât de bătrân, de parcă atunci când m-am născut avea deja 1000 de ani. Și poate chiar așa este.

O nerăbdare cruntă îl cuprinde și îl trage din minte spre cer și spre nori. Du-mă spre tine și lasă-mă-n mine.

Fragment V

"Culorile acestei zile în aur îmbracă fiecare ungher, fiecare confluență a mea cu imaginea privirii tale. Polenul, zămislit cu gingășie de natură, e patură peste simțirea mea. Mă găsesc cu mâna amorțită sub mine, sprijinindu-mi trupul, iar cu dreapta scriu ca să nu uit. Îmi contruiesc o hartă care să mă ajute acolo unde ploaia zilelor nu mai poate. Iarba aceasta verde îmi ridică ușor părul de pe mâini și simt în boarea de seară gustul atingerii tale.

Mă opresc o secundă să surprind joaca prostească a păsărilor. Ele vor fi mereu libere, și totuși...

Mă descos pe razele de soare ale acestei veri. Mai pozitiv ca oricând, mă gândesc la tine. Nimic nu mă mai poate opri și îți simt gustul pe buze. Pleoapele tale tremurând fraged sub venele fine ce pulsează la fiecare atingere, buzele mele. Ești departe și cumva mă găsesc pierdut între stări. Dar astăzi e altfel și curând voi ajunge acolo unde sufletul demult a poposit. Ascult în noapte cum inima-
ți bate, o simt cum mă cheamă la ea, visez cu speranță, mă trezesc mai bătrân, dar știu că nu pot desluși înțelepciunea decât lăsând timpul să mă-nvețe și știu, că voi țese o cale spre tine.

Soarele acesta mă-ncarcă cu tine. Îl las să mă ardă gândind că acolo undeva, tu îl privești iar el îți fură privirea și-n taină o revarsă peste mine. Doar noi doi știm secretul acesta, la fel ca și al lunii. Mă spăl de durerea din jur, de cangrena și viața mizera, cu acest soare plăpând ce parcă și parfumul ți-l poară.

N-am cum să știu exact când va fi, dar privesc cu foame și dor la ziua aceea tomnatic, când brațele tale și-a mele vor spune, o poveste de-o viață."

Fragment IV

"Mormintele acestei zile mă străbat în neștire. Privesc orizonturi goale cum se prăvălesc în neant, iar soarele atât de aspru cum moare-ntr-o mare de sânge. Îmi simt ființa subjugată de fiorul fiecărei zile, Mă arde lacrima fiecărui om din jur iar ale mele le simt cum se dizolvă în pielea ce mă strânge. Sunetul glasului meu îl aud tot mai rar. M-am desprins de oameni și ei de mine, si de fiecare. Citești pe fețele lor cum gândesc și cum scriu cu oase cioplite de boală, idei, dorințe, ne-mpliniri. Exact cum o fac și eu acum. Dar între noi, vorbele-s puține. Și-acesta e numai începutul.Iar așteptarea este cea mai grea, labirintul necunoscutului cel mai complicat și greu de suportat. Deși nu-și doresc să afle vreodată ce va urma, curiozitatea îi apasa. Dorința de a cunoaște, însă de s-ar putea, să nu simtă sau trăiască niciodată. Doar să afle, să cunoască. Zidurile labirintului îi asupresc. Îi obligă să se afunde în el tot mai adânc, tot mai obscur. Simt cum le rupe din carnea vie a sufletului și a ființei lor însa nu se poti opri, nu se pot întoarce. Nu au la ce.

Descusut ca o haină roasă de vreme, mă deșir pe străzi cu clădiri transformate-n fantome. Fiecare poartă câte-o amintire, unele zeci de amintiri, și privind spre ele văd pe la geamuri oameni ascunși, resemnați. Atât de multă goliciune interioară, atât de puțină speranță. Praful acesta ne îneacă pe toți iar mormintele celor ucisi descriu cumva soarta uitării. Columna lui Traian îngropată-n pământ, cu sânge și lacrimi de oameni subjugați de nevoie și dor.

Ploaia e bună. Spală și vindeca suflete. Iar oamenii pot simți gustul proaspăt al naturii, al stropilor și a vieții. În picurii ei se află viața și speranța. Atunci când plouă, praful este spălat, ca un buton de reset, totul devine nou și curat, pregătit să fie asaltat din nou cu praf de amintiri și idei. Atât de mulți oameni pierduți printre străzile acestea golașe, tăcute, lipsite de copii, încă mă salută respectuos. Alții mă ignoră însă pot simți doar trecând pe lângă ei, cum emană colos de repugnanță, durere și ură. Copii au devenit și ei suflete bătrâne, mistuite de foame și spirit. Aici și Dumnezeu a murit. Iar oamenii, mai letargici ca niciodată, șchioapătă mental afundați în mister.

E o plagă a exilului cum fiecare din noi așteaptă să vadă ce va fi. Eu știu deja însă nu le pot spune. E mai bine să nu știe. Atunci când cunoști un fapt, sau orice, încerci necontenit să îl schimbi. Încerci să-l deții, să-l poți controla. În general oamenii își trăiesc viața încercând să schimbe totul, chiar și cursul naturii. Ne irosim pe noi înșine inventând tipare iar apoi încercăm să înghesuim monstruos fiecare lucru în granițele acelui tipar. Și nimic nu e mai trist decât atunci când facem acest lucru cu lucruri sau oameni pe care noi spunem că-i iubim. Ne irosim și ne stingem. Fiecare o face, fiecare știe că o face, majoritatea știu că nu e bine, însă natura umană primează în fiecare. Și nu te poți opri, nu mă pot opri. Dar furia ce se va abate peste umerii nostri nu poate fi oprită, schimbată sau deținută. Poate fi doar consumată... sau mai bine spus, consumatoare.

Picurii ce-i simt căzându-mi pe piept, îmi amintesc despre viață. Despre căsuța noastră cu șemineu și sute de geamuri de-amor. Despre zilele-n care inspiram în piept numai verde. Frunzele copacilor foșnind încâlcit, copii jucânduse-n iarba, iar eu citind despre oameni din ochii lor plini de împăcare. Totul pare atat de îndepărtat astăzi. Toți am pierdut și toti vom mai pierde, însă simt undeva în depărtare, o urmă stingheră de speranță, de voință și nevoie de triumf. Dar cui să-i mai spui să se ridice, să lupte? Oamenii acestia s-au pierdut pe ei înșiși. M-au pierdut pe mine, și eu pe ei. Ne-am pierdut unii de alții și-n suflet, îi simt cum m-aprind.

Tăcere fiecărei nopți mă ajută să merg acasă. Acel loc umed dar plin de înțeles, un loc în care pot fi cumva nemuritor. Un loc în care, ceva, sau poate chiar eu, îmi aduce luciditatea, sensul și curajul. Privesc cu curaj luna pierzându-mi rațiunea în ea și alunecând în etern contopit cu lumina albă și rece. Iar acolo mă așteaptă ea, mai plină de sens decât aș putea eu vreodată să fiu. Și câtă lumină.

Străzile-acestea, ce-mi poartă primii pași de copil, prima plimbare cu Alma și ultima atingere-n taină, le măsor acum dor cu privirea. Ma simt străin de ele și de tot ce le compune. Și asta este exact ce-și doresc și ei pentru noi toți. Iar eu știu asta însă cumva, mi-e aproape imposibil să mă opun. Mă lovesc de oameni ce-și poartă drogat, trupuri dezolante și triste, mă uit către cer și totul e gri, nici soarele nu se mai vede. Și-ntr-un final poate într-adevăr așa este. Ploaia îți spală cu tandrețe sufletul, dar numai soarele-l poate vindeca cu adevărat. Privesc către stația ce cândva era soclul renașterii mele și încep să plâng unindu-mă parcă sinergic cu ploaia. Și-acesta e numai începutul."

Fragment II (2)

"Am apărut pe această lume într-o zi de mai.

Cerul era albastru sub mine iar norii, pe vântul pribeag, se jucau transformați. Îmi părea mai degrabă tărâmul făgăduinței în acele clipe. Soarele, atât de măiastru, înțepa cu săgeți înfierbântate fiecare stop de energie ce corpul mi-l compunea iar în rostogolirea sa lăudăroasă definea formele peisajului efemer. M-am simțit divină. Eram din cer, pentru cer și peste cer. Eram a cerului iar în casa sa arzândă, albastrul mă-mbrăca. Eram goală pe atunci, dar aceasta nu o vedea nimeni. Nu poți întemnița energia. Nici cu haine, nici cu zale nici cu drumuri de cărămizi. Energia se transformă și exaltă, se transpune și se pierde, se-ntregește și se reinventează. La fel ca povestea mea. Și-a fiecăruia.

Întâiul om văzut în lumea aceasta fu atât de frumos. Pastelul descris de zâmbetul său larg și vesel, de parcă apărusem pe lume numai pentru el, va rămâne mereu pictat în amintirea veșnică ce mi-a fost dăruită. Ochii săi albaștrii îmi aminteau de plăpândul cer care acum mă proteja de sus. Cer sub care de atunci încolo eram destinată alinării și îndrumării. Îmi amintesc cum îmi spuneau să mă feresc de ochii lor. Dar ceva în interiorul lor mă fascina mereu. Când privesc în ochii oamenilor, găseam o asemănare atât de clară cu mine, cu noi. Nu credeam că materia și tot ce încătușează ea în această lume, poate crea ceva atât de unic și curat cum sunt ochii. O plenitudine moleculara rigida dar totuși atât de frageda și vie, liberă.

Și de multe ori mă întreb privindu-i, oare cum se oglindește atât de mult cer, atât de mult suflet, energie și sens în celulele lor, în fond, amorfe. De unde atât de multă minune și atât de puțină neînsemnătate? Priveam în ochii oamenilor la fiecare pas. Uneori uitam de ce sunt aici. Deslușeam gânduri și sentimente pe care deși le puteam afla ușor atingând materia, preferam să le descopăr alunecând în ochii lor tămâioși. Harta nestemată a originii. O hartă ce nu se șterge și care va dăinui mereu. O hartă pe care oamenii nu o uită.

Când oamenii mor, ochii sunt primii care pier. Luciul din cristalul lor se pierde sfâșietor. Deși, atunci se scurge energia ce a fost, în energia ce va fi. Iar acesta este fericitul sens al existenței. Însă acel moment e tragic. Am ținut de multe ori inima oamenilor în dezmierdarea ocrotirii mele atunci când inevitabil mureau. Și nimic nu mă durea mai tare decât aplecăciunea pleoapelor ce viata o sugeau, în ultima privire ce apoteotic și-o stingeau în singurătate. Mi-au spus că trebuie să mă bucur și să celebrez această transformare. Însă nicicând, niciunde, materia, energia, viața, nu capătă învelișul ce ochii oamenilor îl au. Iar aceasta devenii slăbiciunea mea.

Privesc atât de confuz către cărări de oameni grăbiți, și oricât de goală e fuga lor după aur, ochii le rămân la fel de majestici. De multe ori nu-i înțeleg, însă în anii aceștia de când sunt aici, am reușit să-i accept. În definitiv, este vorba de echilibru. Iar ei conferă echilibru balanței. La fel ca noi toți, sunt și ei amalgam de energii, canalizate pe diferite canale. Compensând cu alți oameni, pe alte canale, totul se echilibrează. Chiar dacă tot mai des aud în jurul meu oameni care sunt de alta părere.

Oamenii tind să ofere valențe colosale unui fapt mai puțin colorat. Iar pe cel colorat și divin îl uită undeva izolat, ca fiind ceva neînsemnat. Oamenii nu au învățat, și probabil nu o vor face nicicând, sa cântărească altfel decât cu cântarul, altfel decât material. Ei nu se pot detașa de material și de legile rigide ale fizicii care mereu te trag în jos, care mai mereu consumă, prea rar crează. Echilibrul este în toate. Privind în orice privire, în ochii oricui, întâlnești răspunsuri dincolo de imaginație. Degeaba ating gândurile lor, degeaba le știu intențiile și viața. Adevărul absolut, adevărul independent de propria lor voință, se află mereu în oglindirea firavă și aprinsă a ochilor.

Într-o perioadă, încercând să mă conving că nu e nimic atât de special în ochii oamenilor, am studiat în amănunt ochii oamenilor care nu-și pot folosi simțul dăruit de aceștia. Speram să nu găsesc nimic și speram să mă conving că defapt nu e nimic special acolo. Căutam o poartă pe care să intru și să ajung înapoi la origine. La acea zi de mai. Însă n-am găsit-o. Dimpotrivă. Încă din prima zi a acestei noi căutări tot ce speram că voi descoperi a fost redus la tăcere. Și mă bucur ca a fost așa. În acea zi am descoperit-o pe Ana. O fetiță pe la 5 ani, cu păr cârlionțat și buze roșii, proaspete. Era o coaja de lumină desprinsă tardiv din soare și lăsată pe Pământ să încălzească acolo unde ghețarul societății pune stăpânire cu ghearele lui grele. Se născuse fără vedere iar ochii ei pierduți prin orbite se zbăteau haotic. Totul până când sufletul său începea să râdă. Nu cred ca am putut zări o puritate mai mare, în momentele ei de bucurie, ca și în acei doi ochi atât de pierduți. Ochi fără busola luminii, fără harta umbrelor. Fixând un punct nevinovat, intangibil simțurilor ei, revărsa atât de multă energie încât la fiecare chicot de bucurie ce umplea încăperea în care se afla, eu mă simțeam atât de mica, neînsemnată. Am descoperit un nou univers în acea zi. Și cu greu m-am săturat de el. M-am jucat cu gingășia ochilor ei, am încercat să o imit, să o reproduc, dar a fost în zadar. N-am mai găsit de atunci ceva mai curat, inocent și gol de orice control.

Ana mă convinsese de unicitatea ochilor. Înțelesesem după numai câteva luni de ce nu aveam voie să privim sau să studiem ochii oamenilor. Pentru mine era prea târziu, dar nu-mi părea rău. Îmi simțeam interiorul mai plin ca niciodată iar sensul ghidării și a alinării căpătă o noua formă, o nouă cale, parcă mai plină de însemnătate ca niciodată. Sau poate că, devenisem și eu mai om.

Gândindu-mă azi la acea perioadă, sunt fericită, mulțumită, împlinită. Acele revelații, acele întregiri energetice și spirituale, m-au călăuzit iminent către el. Omul care-a adus cu picuri efemeri, eternul în vibrațiile mele."

Fragment I (2)

"Oamenii sunt atât de triști. Cu ochii lor zadarnici căutând atât de departe. Oamenii sunt mai mari decât poate ar trebuii. Mulți nu-și merita măreția, grandoarea. Oamenii  nu pot desluși haosul deși îl trăiesc clipă de clipă. Deriva gesturilor îi împinge către ape tulburi, înspumate și goale de orice înțeles. Orice semnificație.

Oamenii sunt singuri. Deși se înghesuie în locuri strâmte zi de zi. Nu se privesc nicicând în ochi, nu se cunosc, nu se ating. Ei nu există și plouând, se spală nemurirea. Privesc pe geamul cu gratii și sticlă la ei cum se compun uitării și cum își lasă adevărata natură să zacă departe unde ei nici nu știu să ajungă. Alunecă precum mercurul pe suprafețe fine. Privindu-i, mă întristez și eu. Dar nu-i pot ajuta. Sunt pierduți în abisuri lipsite de orice semnificație. Lipsa luminii este adevărata natura spre care tânjesc. Și nu aș fi mai trista dacă nu aș ști ca în ei nu zace puterea și voința. Atât de multe minuni și energie, un univers întreg. Au atât de multe, dar ei aleg să trăiască atât de puține.

Oamenii sunt stinși într-o scrumieră tiranică împletită meschin de ei înșiși. Atât de tineri și cu ochii goi. Atât de vizionari și totuși uitați în morminte de mediocritate. Mă scufund uneori cu mintea în superficialul lor. Îl cuprind dezolată și cu teamă în suflet. Nu știu de unde să-l apuc sau cum să-l înțeleg. Cu atât de mult, să creezi atât de puțin. Criptă de idei este în mintea lor, crematoriu de energie în sufletul lor. Aleargă spre bucăți de metal, spre stânci și ziduri triste. Lipsite de adevărata valoare. Se închid în cutii de metal și-și aprind în trup plăceri neesențiale, plăceri induse trist. Se plimbă prin lume cu privirea veșnic cusuta-n pământ, admiră țărâna când cerul și eternul din ceilalți oameni i-ar putea îndrepta atât de măiastru către eternul din ei. Sunt atât de triști oamenii și totuși...

Oamenii care trăiesc sunt veseli și în totală îmbrățișare cu energia lor, bogăția ce le aparține, minunea de care trebuie să se bucure. Iar ei o fac atât de frumos, atât de simplu și luminos, fără nici un regret, nici o ezitare. Ei sunt precum stelele pe cerul nopților ce ma fascinează de fiecare data când, neatinsă, mă desprind și plutesc. Sunt mulți, însă bezna nopții prăvălită pe cer din sufletele oamenilor triști e mai densă, îi îmbracă. Ei strălucesc exact ca stelele, ei SUNT stele. Și sunt atât de frumoși. Cu zâmbetele lor și ochii înfloriți de lacrimi născute din abundența trăirilor. Cu sudoarea frunții îmbibată de minunea exaltării interioare, sunt cutezători și de neoprit. Sunt tot ce lipsa de lumina ce-i îmbracă în miliarde de suflete triste nu o vor putea pătrunde nicicând. Iar asta este adevărata tragedie. Dar eu aleg să mă bucur de fiecare licărire a fiecărei stele umane. Învăț din ele, mă hrănesc cu ele și înfrunt zi de zi aceste lanțuri odioase cu zâmbetul pe buze, ei fiind cutele zâmbetului iar energia sufletelor lumina ce zâmbetu-mi o-mparte. Oamenii aceștia veseli îmi amintesc de eternul din privirea sa verde. Și toate acestea sunt lucruri bune, pozitive. Frumoase și perfecte. Cândva, mi-ar plăcea să pot fi și eu atât de mult, închis în atât de puțin. Și totuși, cu zilele ce trec, rugina ce mâinile-mi murdăresc, nu se regăsește în nici un vis ce-mi aparține, la fel cum nici în suflet nu-mi poate ajunge. Dacă am așa ceva. Nici măcar în realitatea mea. Ele, asa strânse, triste și nefondate cum sunt, sunt drumul către el. Având eterna iubire, el rămâne veșnic o stea pe cerul uman, iar eu gardian și etern efemer."

Fragment III

”Așteaptă-mi sufletul. Pe soclul visat de atâtea ori. Întregește-mă cu lumina. Lasă-mi visarea văl peste chip. Întregește-mă. Primește-mă. Ascultă-mă. Întâmplă-mă....

Pentru tine acum, voi birui. [...], tu mă vei conduce și mă vei aduce acasă.

Acum, cu tine în mână și-n suflet, zidul din ochiuri de lanț îl voi doborâ. Așteaptă-mă, pe soclul crestat de lumină. Întâmplă-mă, adu-mi anii pierduți înapoi. Voi birui sau voi pune armele în teaca zeilor încercând. Iar tu mă vei conduce-acasă.

Azi voi birui iar mâine vom fi doi.”

Fragment II

"Trist, pe covoare de moarte pășind, neaua culorilor șterse m-adună. Sunt prin ceață cum e vaporul în derivă și nu regăsesc și nu ocolesc, cangrena.

Trist, pe cerul pustiu împrăștiat, abisul stelelor mă-ncearcă. Privirea spre pleoape o-ndrept, și cu ea mă cuprinde uitarea. Un val ignorant ca și ei, mă crestează în vârf de coloană. Împrăștiată pe cer ca lumina, mi-e măduva toată pastel peste apusul simbolic, etern.

Trist, în șoaptele nopții-notând, acide cuvinte m-afundă. Nopțile toate departe iar gândul spre tine cu jale, se zgârie în stelele goale. Și dacă vreunul la tine ajunge, aprinde-i lumina cea caldă din dulcea lumânare a ochilor tăi, primește-l adânc în sufletul tău, căci el te cunoaște, iar tu îl iubești.

Iar la sfârșitul acestor cuvinte, la șoapta sculptată pe urechea ta dreaptă gându-ți îndreaptă și crede, la fel cum eu cred în orice poem ce zâmbetul tău îl scrie-n a mea nemurire, iubirea de tine."

Fragment

"Te-am visat azi noapte. Aveai pielea de azur și atât de multe defecte. Cu picurii vremii erai cu zâmbete de stele. Mi-am amintit de tine, cu mâinile goale prin piață, cum dârdâiai de frig. Cum am venit la tine, ca un om ce nu-l știai, și ți-am oferit covalul* meu. Mi-ai zâmbit prostește, fâstâcindu-te. Năvălisem peste tine cu armata mea de entuziasm. Eu te știam demult. Tu abia mă cunoșteai. Prețuiesc aceasta amintire, și iubesc iarna de atunci ,frigul, covalul și prima lumina născută de mine în privirile tale . Și știu că tu le idolatrizezi. 

Uneori noaptea, când te privesc dormind, îmi umplu sufletul de tine ca să te am când pleci de acasă. Nu mă pricep la cuvinte, dar îți scriu de departe azi. Ne vom revedea curând și cu luna, ne vom iubi între stele. De mână prin oraș să ne plimbăm, tu veșnicul om al Uniunii, vei fi doar al meu în acele ceasuri. Mi-e dor de zâmbetul tău când mă vezi. Îmi imaginez de multe ori că dacă mâine nu ți-aș mai oferi zâmbetul meu, nu ai mai face-o nici tu. Și mi-ar fi dor de el. Uneori inima mea te găsește prin locuri în care nu credeam că ai putea intra. Și stă acolo cu tine. Te mângâie și-ți cântă la pianul cel vechi al bunicului tău. Ea știe să facă asta. Chiar dacă noi nu vom ști niciodată. 

Știu că îți scriu fără sens, dar nu puteam să-ți trimit foaia goală. Știu ca pentru tine contează să atingi ce am atins și eu înainte, dar totuși nu puteam să nu scriu nimic. Eu nu sunt un om al cuvintelor, însă sincer din suflet îți spun: Te iubesc și cu fiecare vis în care-mi apari, mă simt mai aproape de tine... dar totuși, cu atât mai departe.

Te aștept cu dor.


Alma"