vineri, 19 februarie 2016

Intre Pietre

Sunt prins între pietre. De oameni, o grea anarhie. Sunt prins de tine și cu ancora legată de fruntea ta, pătrund peste noapte. Deasupra ei aștept să văd asfințitul, dar totul e albă lumină. Cu ochii arși, înot ca și-n mătase. Mă asteaptă undeva departe corbi și sfinte păsări celeste. Sunt prin între stele, și cu ele îmi crestez călcâiul drept. Prin ancoră se scurge-acum sânge, la tine să ajung. Deasupra nopții e atât de multă lumină.

Deasupra șoaptelor, atât de multa minciună. Privirii tale și oamenilor goi, posomorât rictus pe gura ta se prelinge. Curge ca o apă ce nu vrea să stea. Ca o mare de mercur. Sunt prins între clocotitele ape căprui, și deasupra minților ușoare e plin cu râuri de semne, râuri de noi.

Caută prin noi și din tine și prin mine, caută orice. Vei găsi oriunde, poeme și orice romanță, o floare cu spini de iubire, și cărți și alte poeme, și noi lângă alții dar ce efemer. Și toate și noi, și unde și tac. Sunt prins între lumi, un om de hârtie. Cu lemne zburându-mi din gând iar din suflet, amestec în vin tot ce-i de lut.

Privesc atât de departe prin ochii tăi goi. Cununa zilelor târzii și-a proastelor momente ce printre degete se leagă cu ghimpi de acid, cu nopți de iubire. Astăzi sunt deasupra spiritului sfânt, și aici e-o negură abstractă. Un gri fum de durere, și trupuri pierdute. Aici nu mai ești tu și nici noi nu vom mai fi, aici sunt numai eu, sărac și gol de-nțeleptiune.

Sunt prins între pietre. De șoaptele tale reci, o grea, obscură anarhie. Sunt prins în tine ca-ntr-o cușca de picuri reci. Și nu voi mai gasi nicicând o cheie ce să deschidă, poarta către mine.

luni, 8 februarie 2016

Trupuri de lemn

Dormeau trupuri de lemn pe drumuri de lut
Și atât de sinistru cu zarea
Fantomatic, luna-i îmbrăca,
Într-o mantie ca de sicriu.

Dacă acestei zile i-aș pune o stea
Ar purta lumina ochilor tăi,
Și-n orice zi ce prin an mă voi pierde
Ea far îmi va fi, spre mine, cu tine s-ajung.

Dacă acestui moment i-aș compune un cantec
Ar fi împletit din clinchetul râsului tău,
Iar zâmbetul tău ar deveni nestemat,
O dulce, fără de moarte amintire.

Dacă acestei vieți i-aș pune un nume
În etern aș deveni fericit,
Căci numele-ar fi din sufletul tău,
Arpegiu de vis, iubirea di-ntâi.
22.12.2015

joi, 4 februarie 2016

Doldora Tu



E-o zare atât de scurtă. Betonul afumat mă strânge în menghină. Caut ieșirea, e acolo in vis.

Aseara te-am visat. Cu zâmbetul tău atât de căprui și ochii tăi atât de cărnoși. Erai plină de teamă dar și multă iubire, dorință, foame. Cu mâinile reci, cu degete fine, mă căutai din greșeală printre betoane. Îți era totuși frică. Atunci când mă gaseai ziduri ce le-ai adoptat ca și valide te trageau cu brate de oțel departe de noi. Departe de locul în care vei fi mereu acasă. "Nimic nu va mai fi la fel", privirea ta imi spune. O privire trista, cu atat de multă iubire. 

Iar eu zâmbeam și te țineam în loc, îți punem parcă piedică la suflet. Simțeam cum te doare fiecare vorbă a mea. fiecare zâmbet... orice. Însă tot ce vroiam era să te regăsesc cuprinsă de amor, în patul acela de rai. Cum mă cuprindeai în brațe și nu mă lăsai sa plec. Cum încercai să scoți din mine iubire, iar eu, pierdut în mine, mă aflam absent. Nu reușeam să divulg sufletul, să-l gasesc, să ți-l ofer. 

Acum rămâi doar în vis, un parfum cu umbră ce îmi ține răcoare atunci când ardoarea sufletului imi usca buzele însetate, un suflet cu raze de lumină ce-mi ține de cald atunci când frigul singurătății sufletești nu mă mai lasă să sper. Visez și acum la tine cu ochii larg deschiși și nu pot simți pe buze decât gustul tău de argint, atingerea-ți de smarald și inima plină de viață.

Și tare-i târziu... și n-am mai murit.