E-o zare atât de scurtă. Betonul afumat mă strânge în menghină. Caut ieșirea, e acolo in vis.
Aseara te-am visat. Cu zâmbetul tău atât de căprui și ochii tăi atât de cărnoși. Erai plină de teamă dar și multă iubire, dorință, foame. Cu mâinile reci, cu degete fine, mă căutai din greșeală printre betoane. Îți era totuși frică. Atunci când mă gaseai ziduri ce le-ai adoptat ca și valide te trageau cu brate de oțel departe de noi. Departe de locul în care vei fi mereu acasă. "Nimic nu va mai fi la fel", privirea ta imi spune. O privire trista, cu atat de multă iubire.
Iar eu zâmbeam și te țineam în loc, îți punem parcă piedică la suflet. Simțeam cum te doare fiecare vorbă a mea. fiecare zâmbet... orice. Însă tot ce vroiam era să te regăsesc cuprinsă de amor, în patul acela de rai. Cum mă cuprindeai în brațe și nu mă lăsai sa plec. Cum încercai să scoți din mine iubire, iar eu, pierdut în mine, mă aflam absent. Nu reușeam să divulg sufletul, să-l gasesc, să ți-l ofer.
Acum rămâi doar în vis, un parfum cu umbră ce îmi ține răcoare atunci când ardoarea sufletului imi usca buzele însetate, un suflet cu raze de lumină ce-mi ține de cald atunci când frigul singurătății sufletești nu mă mai lasă să sper. Visez și acum la tine cu ochii larg deschiși și nu pot simți pe buze decât gustul tău de argint, atingerea-ți de smarald și inima plină de viață.
Și tare-i târziu... și n-am mai murit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu