duminică, 30 iulie 2017

Fragment VI

Poate voi plânge. Și cu dorul de lacrimi voi scrie, ce decada începe să uite. Minunea e-n tine, în mine și-n tot. Cuceresc înălțimi și hăuri obscure, și cum să mai căutăm întelesuri acolo unde ne prăvălesc îngrijiri de osândă?

Și unde se mai pierd atâția copii care nu vor ști nicicând ce e viața. Trăim într-o bulă de nori ce ne preseaza tot mai rau. Ne scurgem de vise și ne pierdem de noi. Trăim în ruinele părinților noștri și strigăm dintre oameni ce strigă și ei.

Iar cei ce se pot ridica nu cunosc defapt vântul pe obraji, nici lacrimile ce din sudoare se nasc. Cunosc doar gravitatea ce-i duce să fie, tot oameni. Suntem finiți și prin asta, vom muri fără sens.

Oamenii. atât de goi și cu lumina în ochi se ascund din templuri și aleargă-n țărână. Se umplu de tot ce nu vor înțelege și de tot ce nu vor avea. Se întrec cu ei înșiși și nu simt cum eternul din ei se scufundă.

Murim înainte de vreme și nu regretăm nicio secundă, decât ultima. În care ne dorim mai multe. Doar ca să le irosim și pe acelea. Fără sensuri și înțelesuri. Pierduți suntem toti cei ce parasim esența spiritualității. Și nu vom mai cunoaște nicicând apusul dacă uita-vom candva să privim răsăritul.



Sunt unic, deci ia-mă cu tine. În pudoarea dintre nopți, în spiritul de-apoi și în furtunile descelerate ale oamenilor goi. Ia-mă peste lume în norii tăi de nemurire și nu mă purta decât peste alți nori și prin oameni, să fie oboseala pleoapelor mele.

Sunt singurul om ce nu se arată la judecată și în procesele dintre oameni. Șunt omul cu dorul de casă și totuși, mă văd peste tot și niciunde. Și cum să mai simt zilele când nopțile toate-s de lut?

Apusul meu e diferit. Și gândurile și procesele ce mintea mi-o inundă, ce trupul mi-l lasă obosit în priceperea lui eternă. Sunt cu sufeltul atât de bătrân, de parcă atunci când m-am născut avea deja 1000 de ani. Și poate chiar așa este.

O nerăbdare cruntă îl cuprinde și îl trage din minte spre cer și spre nori. Du-mă spre tine și lasă-mă-n mine.

Niciun comentariu: