Intre Pietre

Sunt prins între pietre. De oameni, o grea anarhie. Sunt prins de tine și cu ancora legată de fruntea ta, pătrund peste noapte. Deasupra ei aștept să văd asfințitul, dar totul e albă lumină. Cu ochii arși, înot ca și-n mătase. Mă asteaptă undeva departe corbi și sfinte păsări celeste. Sunt prin între stele, și cu ele îmi crestez călcâiul drept. Prin ancoră se scurge-acum sânge, la tine să ajung. Deasupra nopții e atât de multă lumină.

Deasupra șoaptelor, atât de multa minciună. Privirii tale și oamenilor goi, posomorât rictus pe gura ta se prelinge. Curge ca o apă ce nu vrea să stea. Ca o mare de mercur. Sunt prins între clocotitele ape căprui, și deasupra minților ușoare e plin cu râuri de semne, râuri de noi.

Caută prin noi și din tine și prin mine, caută orice. Vei găsi oriunde, poeme și orice romanță, o floare cu spini de iubire, și cărți și alte poeme, și noi lângă alții dar ce efemer. Și toate și noi, și unde și tac. Sunt prins între lumi, un om de hârtie. Cu lemne zburându-mi din gând iar din suflet, amestec în vin tot ce-i de lut.

Privesc atât de departe prin ochii tăi goi. Cununa zilelor târzii și-a proastelor momente ce printre degete se leagă cu ghimpi de acid, cu nopți de iubire. Astăzi sunt deasupra spiritului sfânt, și aici e-o negură abstractă. Un gri fum de durere, și trupuri pierdute. Aici nu mai ești tu și nici noi nu vom mai fi, aici sunt numai eu, sărac și gol de-nțeleptiune.

Sunt prins între pietre. De șoaptele tale reci, o grea, obscură anarhie. Sunt prins în tine ca-ntr-o cușca de picuri reci. Și nu voi mai gasi nicicând o cheie ce să deschidă, poarta către mine.

Trupuri de lemn

Dormeau trupuri de lemn pe drumuri de lut
Și atât de sinistru cu zarea
Fantomatic, luna-i îmbrăca,
Într-o mantie ca de sicriu.

Dacă acestei zile i-aș pune o stea
Ar purta lumina ochilor tăi,
Și-n orice zi ce prin an mă voi pierde
Ea far îmi va fi, spre mine, cu tine s-ajung.

Dacă acestui moment i-aș compune un cantec
Ar fi împletit din clinchetul râsului tău,
Iar zâmbetul tău ar deveni nestemat,
O dulce, fără de moarte amintire.

Dacă acestei vieți i-aș pune un nume
În etern aș deveni fericit,
Căci numele-ar fi din sufletul tău,
Arpegiu de vis, iubirea di-ntâi.
22.12.2015

Doldora Tu

E-o zare atât de scurtă. Betonul afumat mă strânge în menghină. Caut ieșirea, e acolo in vis.

Aseara te-am visat. Cu zâmbetul tău atât de căprui și ochii tăi atât de cărnoși. Erai plină de teamă dar și multă iubire, dorință, foame. Cu mâinile reci, cu degete fine, mă căutai din greșeală printre betoane. Îți era totuși frică. Atunci când mă gaseai ziduri ce le-ai adoptat ca și valide te trageau cu brate de oțel departe de noi. Departe de locul în care vei fi mereu acasă. "Nimic nu va mai fi la fel", privirea ta imi spune. O privire trista, cu atat de multă iubire. 

Iar eu zâmbeam și te țineam în loc, îți punem parcă piedică la suflet. Simțeam cum te doare fiecare vorbă a mea. fiecare zâmbet... orice. Însă tot ce vroiam era să te regăsesc cuprinsă de amor, în patul acela de rai. Cum mă cuprindeai în brațe și nu mă lăsai sa plec. Cum încercai să scoți din mine iubire, iar eu, pierdut în mine, mă aflam absent. Nu reușeam să divulg sufletul, să-l gasesc, să ți-l ofer. 

Acum rămâi doar în vis, un parfum cu umbră ce îmi ține răcoare atunci când ardoarea sufletului imi usca buzele însetate, un suflet cu raze de lumină ce-mi ține de cald atunci când frigul singurătății sufletești nu mă mai lasă să sper. Visez și acum la tine cu ochii larg deschiși și nu pot simți pe buze decât gustul tău de argint, atingerea-ți de smarald și inima plină de viață.

Și tare-i târziu... și n-am mai murit.

Privește

Privește departe.

Între liniile vieții plutind,

Cu șoapte de nori și lumini.

Atât de palid,

Atât de sângeriu,

Atât de lung, atât de liniar.

Privește cerul

Și ochii ce te cuprind

Ca într-o boltă de idei.

Cu abur de iarnă

Din raze târzii

Ai ochii altar.

Privește prin roua

Rotundă și crudă,

Căldă pe-obraz.

Atât de confuz,

Iar tu de neprins,

În iarnă te-ascunzi.

Privește departe...

Atât de timid

Și timpul se duce.

Iar clipa ce-a fost,

În bucle de păr,

O ador, o îngrop;

E a noastră, și-atât.

7.12.2015

Puțin Rai

Privește prin norii de grea-nchipuire,
Și du-mă cu ei pe un soare,
Iar cearța din stoluri de minte
Să treacă prin lunca de vise;
S-aghațe din zbor cu aripi albastre
Nectar din noi doi, ambrozie din tine,
Și s-aducă apoi o undă de-argint
Pe lacul ce-i plin și pierdut în surdină.

Privește spre mine, azi sunt doar al tău,
Iar azi e etern, e singura viață
Ce-o am și ți-o dau, ce a fost și va fi.
Ești tu din unghere și colțuri de străzi,
Suntem noi pe o bancă sau zâmbind prin metrou,
E azi și esti tu, și eu, și noi doi.

E-ncleștarea din pleoape atunci când te-ating,
Și plansetul mut din suflet când pleci,
E primul tău da și eternul meu nu,
Și ochii ce-ți sunt ca săbii de raze,
E tristul sărut prelins tragic și-ascuns
Pe creștet și-adânc în suflet ce-l știi.
7.12.2015




”Iar noaptea nu va dormi, nu se va pierde, nu te va pierde. Pentru ca suntem oameni, pentru ca suntem energie. Noaptea nu doarme, degeaba mă îmbraci cu ea. Sufletul tău e lumina iar eu sunt oglinda, zambetul tau e eternul, iar eu sunt clipa. Prin zborul acesta de păsări albastre, te cuprind cu brațe bolnave, strain de oameni iar tu sti. Că e magic amorul din noi, iar ochii tăi cuprinsi parca de flacări, mă ard cu iubire în suflet, și tare-i târziu... iar tu taci, cu gandul la noi.”

Pokal

E plin de toamna. Pe cupola cu stele de-oțel, și prin gândul nefidel, e plin de toamnă.
Pe trotuar o frunza uscata, fosneste sub pas incalcit, in suflet aprinsa tacere, udata se-aprinde mai tare.

Iar ranile de ceara se scurg prin suflet. Simt o inchidere in ochi iar tu te-nfiripi ca oricand. Acestui moment ii voi spune pokal. Un sfant gral. Tu. Neinteles, negasit, prea putin apreciat. Tot ce n-a fost, nimic din ce este si orice ar fi; gandul, suflarea, fiinta,  spre tine mereu vor razbi. Iar al ranilor curgere de ceara le voi simti caldura. Ma voi ocroti de frig in dogoratoarea lor smerenie. Din ele ma compun si din ele te compun. Si desi doare, desi tipa si tragic tanjesc dupa tine... ranile-acestea imi umplu singurul suflet cu singurul nectar. Din singurul pocal, cu singurul izvor. Tu.

Cuget. Gandesc, deci exist. Te iubesc, deci mai sunt. Iar in noaptea aceasta culorile, formele, tot... vor purta zambetul tau, incrustata atingere ce pielea mi-o aminteste, al pietrelor unduire si a gustului pudoare.

Astazi renasc pentru tine, gustand in taina, pokalul din vis....


... Iubirea eterna.

Asta sunt eu, iar tu semizeu.

Curajul

Curajul este atunci cand calcand te tot ce sufletu-ti raneste zambesti gustand zambete din soare. Curaj! Oamenii nu se transforma... dar cu siguranta spiritul o face, si zambetul ce-l imbraca... si nu-l mai cunosc... dar am mereu arma imaginatiei. Cu ochii inchisi cum descojesc momente... si schite :).

Curajul este atunci, cand te privesc si nu-ti spun... doar iti vorbesc iar tu simti... chiar daca nu sti.