Pe atat de trist cu zilele, te regasesc plangand, si dor pe buze straine ganduri neinaripare.
Prin colbul zilelor aprinse, atat de departe privirea, si tot oceanul caprui sa-l nemarginesc in suflet.
Sa-ti mai prind o data trupul si sufletul maiastru, in apogeul dintre strofe, in valtoarea dintre stele.
Privirii tale colosale, sa ii recit din Poe, si sa ma pierd cu tine-n gand, in suflet cosmic sters.
Si pe atat de trist cu zilele, in lacrimi te revad, pe buze albe, fara cute, dor ganduri vechi, strabune.
Dar parca fara atingere... visele ar ramane vise... nu certitudini, nici impliniri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu