marți, 11 iunie 2013

Pendulul lui Foucault




Ca un pendul de sticlă
Ne amăgim cu rime
În falsă gravitaţie
Ideile se sparg
Şi nu mai ştim menirea
Pendulului ce-a stat.

Otrăvim în ceruri
Ploi ce încă dorm,
Iar sufletele noastre
Se nasc deja bătrâne
Când lumea de iluzii
S-a prefăcut în piatră.

Prin rima nelegată
Un şchiop ce se dezleagă
Nu mai priveşte cerul
Din înseratul frig,
Doar stelele din gândul
Ce l-au făcut neghiob.

Ne agăţăm căderea
Cu aerul sinistru,
Ne pierdem şi cadenţa
Ne înecăm şi vocea
Cu fine, dulci nimicuri
Cu moarte de moral.

Cu ploile tortură
Şi gânduri de hazard
Văd trista omenire
Cum se preface-n scrum,
Şi dulcea mântuire
Cum iadul îl sloboadă.

Am îmbătrânit planeta
Iar noi pe lângă ea
Degeaba suntem regii
Sau zeii de ocazie,
Căci zilele-s tot una
La fel ca şi pieirea.
11. VI. 2013




Un comentariu:

Darius spunea...

cata dreptate ai...