Am în urechi noul album Byron. Primul cadou. Este dezarmant și de o valoare inestimabilă. Și deși mereu am preferat și iubit melodiile lor în engleză, parcă la acest dublu album, 30 de secunde de faimă sunt mai bune decât 30 seconds of fame. Mă gândesc încă încremenit la un moment vecin acestuia. Frustrarea nu este o joacă. Te prinde în meandre cu cea mai mare lejeritate. Mai ales pe sufletele slăbite, rănite, împunse.... uitate. Regret fiecare secundă a celor 30 de secunde de faimă. Nu le mai pot lua și nu le mai pot da nimănui. Este o hartă care a început pe acordurile unui concert și se sfârșește pe acordurile unui album. E trist. Dar nu e altceva decât esența Ironiei Vieții. Viața e în toate.
Amplitudinea gândurilor, haosul fiecărei zile, rutina tristă, dezolantă și unilaterală a fiecărei zile, telefonul care nu sună, oamenii care nu mă văd, oamenii pe care nu-i văd, cuvintele care nu le spun, ideile ce-mi mor uitate în minte, ochii ce nu mai primesc lumină, setea care nu se mai sfârșește, somnul care a murit. Toate cutreieră zalele clipelor, a zilelor, a săptămânilor, deja a lunilor. Boală și neputință, tot ce mai lipsea. Sunt atât de mic fiind atât de mare. Mă sting. Și nu mai găsesc alinare, înțeles, voință, speranță... iubire.
Demult, cu orice gând, copilul a uitat. Adolescentul a adormit... iar omu'... s-a pierdut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu