Cel mai mult

 În viață, cel mai mult regret că te-am pierdut pe tine.

Sunt Zile

Sunt zile când ninge-n aprilie,
la fel ca zilele-n care îmi scrii și dezbatem
lucruri banale, situații, prostii.

Și una și alta, sunt false, greșite
și n-ar avea ce căuta într-o lume perfectă.
Ce bine că suntem într-una infectă.

Cum altfel să mă mai bucur de tine?
Unde altfel, să mai simt fulgi topindu-mi
calota din jurul inimii și șoaptele toate din cap.

Ce bine că suntem aici, și-mi scrii și îți scriu
și amuțim cu lunile apoi, la fel ca ninsoarea de-afară.
La urmă rămâne să pleci, iar eu să mă-ntorc la nimic.

Sine-Qua-Non

 Si pasarile ajung in dispersie. Iti simt sufletul prelins peste taste. Inegal, privesti si nu poti. Incerci si nu te opresti.

In cerc, ramane mereu sansa obisnuintei. Iar sufletele pierd acolo unde mintile nu mai opresc trenul zglobiu, arzand si dureros.

Prin mortii ce nu s-au ingropat, e-o ploaie atat de trista. Le roade din oase si ochii-s de smirna, si-i susur, si-i soapte, si-i greu peste nouri.

Prin mortii ce nu s-au temut, e-atat de multa neghina, aspru teluric iar oamenii plang, albastru taios, tacerea din noi.

Si nu mai incap si cuvinte acolo unde fiintele tipa iar tacerile fac ce stiu cel mai bine. Umplu un gol, demult uitat in surdina, a vremurilor fior, si-al sufletului spasm.

Dar noi unde vom fi si vom sta, atunci cand la celalalt capat tacere va fi?

Si unde vom scoate iubirea, din radicalul ce-nseamna trairea?

Șoapta

- Ai găsit șoapta? l-a întrebat pe om, femeia. Ai simțit vibrația ei? Tensiunea? Amplitudinea?

Omul tăcea. Prin ochii ei, își scălda ființa. Simțurile. Pasiunea. Visurile. Neîmplinirea.

- Ai simțit atingerea? continuă ea. Haide spune-mi.

El o privea. Iar ea înțelesese. El nu mai era acolo. Și atunci se scufundă și ea în ale bărbatului priviri, căutându-l.

Descoperi clădiri cu multe etaje, ridicate pe jumătate. Și animale uitate în cuști. Erau drăguțe și vesele. Pesemne, fericite cu viața lor. Deși cuștile le strâmtorau trupurile. Sufletele. Dar ele erau fericite. Femeia își continuă plonjonul și regăsi foi scrise demult. Pe multe le recunoștea, altele îi erau total străine, iar altele, acum se scriau. 

Totul era o poveste în plină creație acolo, în ochii omului. Dar el, nicăieri. Femeia caută și caută, printre zbieretele minții și neostenitele viori, prin norii ce nu se mai duc și prin camerele ce nu se mai lărgesc. De ceară pereți, cu bec din fitil și uși din granit. 

Dar pe cand totul părea pierdut iar el de negăsit, femeia își întoarse spectacolul sufletului spre poarta ce intra în adâncurile ei. 

Și acolo era. Beat de uimire. Pierdut și de ne-atins. Îl strigă iar el tresări. Dar nu se întoarse spre strigăt. Era prea îndrăgostit.

- Ai găsit șoata? îi șopti femeia.

Iar el o sărută, pecetluind tăcerea.

Sarutul tau

Inca mai stiu in minte gustul sarutului tau roscat. Si noptile cand te purtam in gand. Pe telefoane vechi cum ne scriam mesaje. Pe ecrane obosite cum ne ascundeam de ceilalti.

Inca simt exact cutele buzelor tale peste ale mele. Cum sorbeam flamand seva fiintei tale goale. Ca doi copii cum inventam scuze si ganduri. Cu carliontii peste chipul meu defect cum adormeai clandestin.

Bataile inimii cum se inecau in cupa pieptului tau. Mana umeda si alba cum ma traversa suav si stangaci la fiecare adiere de fior inmuiat in dorinta.

Plansul de soapte ce il simteam in suflet cand te pierdeam din vedere. Inca mai simt atingerea hainei tale de fas cand ma strangeai confuz in brate de parca nu ne mai vedem

Si al tau miros specific. Mers specific si orice. Mune de om, tu brava fiinta :) .

Inca mai simt in minte gustul sarutului tau roscat. Si noptile cand te purtam in gand.Cum sorbeam flamand seva fiintei tale goale. Mana umeda si alba cum ma traversa suav si bataile inimii cum mi se inecau in cupa pieptului tau.




Si cum te-am alungat. Cum am pierdut viata cautand clipa.

Fiind

Siruri de oameni, ca boarea de vara, zamislind concentratii de cancer si zgomot, se ofliesc pe drumuri poleite macabru de gandurile putrede, demult descompuse.

Pe strazile acestea de oameni stafii, nici cainii nu lara, nici copii nu rad. Se ostenesc felinarele in noapte tarziu sa imbrace in limbi de lumina soioasa atingeri patate de sange si doliu.

Oamenii-acestia, putrezi ingeri de aripi privati, oamenii-acestia atat de aprinsi de ganduri, nevroze si cancer mental, se plimba mortuar prin lume si-n juru-mi, defiland cu platose inmuiate-n mizerii.

Dar eu nu ma clintesc, fiind-mi al meu, fiindu-ti al tau. Eu nu ma inchin si nu ma manjesc. Iar seara, la tine ajung si pe tine te stiu. Soldat de otel cu sabie in loc de zambet, ce taie prin carnuri, mizerii si cancer, deschizand crapaturi tot mai mari prin care sa intre, lumina absurda ce geme palpainda. Cu ea ma inunzi si-n aceeasi iubire, ma regasesc mereu, mai viu mai umil.

Iar siruri de oameni, ramaie-n unghere, decor dezolant. Ei nu sunt in mine iar eu nu sunt in ei, fiindu-ti al tau, fiindu-mi al meu.

De nu s-ar mai pierde

De nu s-ar mai pierde gandurile, emotiile ar triumfa. Iar tu ai cuceri orizontul puterilor tale.

Esti atat de frumoasa. Cu gingasia clipelor tastate, cum ne contopeam idei. Si cata bucurie, si viata si fulgi de nea. Te simteam prin ecrane amorfe, si ma simteai prin gand si simtire.

Esti atat de frumoasa. Epopee cu ochii tai calzi, plini de tristeti dar tanjind la mai mult, cu talpile tale de om fericit, ce calca doar urme ce nu-ti mai sunt bune.

Deschide ochii mintii si urechile sufletului. Simte-te, cunoaste-te, redefineste-te. Traieste si indrazneste. Curaj, iubire, gingasie. Esti toate si mult mai mult. Golasa bataie de ceas, a orei ce-i singura fara tine, ma duce cu gandul iarasi la tine. Tu zambet frumos si ochi "imperfecti", esti atat de frumoasa si calda lumina, privirile tale.

De nu s-ar mai pierde gandurile-n neputinta, emotiile ar triumfa, omul ar trai, iar tu... vei fi cu atat mai frumoasa.

RIME Stinghere

Ochii tăi de diamant

Suflete să taie

Aprins de tăciune

Lacrimi de har.

Mă tulbură noaptea

Cu stele-n cleștar,

Ochilor trainici

De dulce astral.

Culorile nopții,

În umbre de alb

Umbre de negru,

Tămâia uitării.

Și lire de spic

Se clatină praf

În cufundarea ei

Ambigu, emfatic.

Iar ochii tăi de diamant

Mă tulbură-n noapte,

Culorile nopții

Ambigu, emfatic.

File încarnate

De teroarea acestei clipe

Să mă scufunzi în cărți

Și să mă lași întins

Pe file de nuiele.

Între litere aberant

Să tresar de idei

Și să aud în foșnet

Cum mă compun silabe.

Iar din negura de versuri

Din arpegii de titluri stinghere

Să mă descopere spinii

Cu dulcile lor povestiri.

De teroare celestei clipe

Supuselor astre le-ajung

Decalog de iubiri înaripate,

Efemeridelor verde-ncarnare.

Copacii cuminți, de frunze uitați

Și norii târzii cu ochi nestemați,

Aduc cu ei în cărți de albastru

Basm și miracol.

De teroarea acestei clipe

Să mă scufunzi în cărți,

Să prind aripi pulsante

Din file încarnate.

5-VIII-2018

Si al oamenilor templu

Si al oamenilor templu

Cu priviri inguste moare

Din voluptatea serii

Din ceata ce dispare.

Tumult de oase degaja

O grea, efemera stihie,

Globuri de sticla cuprind

Al mintii infinit.

Curand, se vor pierde si corbii

Sau ciori sau hiene sau viermi.

Cu-al omului etern subit

Viata paseste, in golul unit.

Ramai neclintit si lugubru

In loc sa fii de carton,

Cuprinde cu bratele vantul

Nu cu ochii asteptarea.

Inspira si respira

Doar sunete-acordate

Cu lira ce te-adapa

Din Sufletul de Apa.

Si al oamenilor templu

Izbavirea n-o mai da.

Aduceti inapoi in voi

Privirea ce-osteneste-n gunoi.

21-III-2018

Omul de toamna ascuns

Fara rost, si din urma, oameni albastri. E bine si-asa. Sa iti simt oricum prezenta. Buna, rea, cu nori usori de ura, cu gust amar de care-ti spuneam candva ca va fi. E bine si-asa, fara rost. 

Dar cu sufletul angoasa si cu tremurul din piept, luptele se dau in mine, iar afara totu-i soare. Clipele-acestea stinghere, si oamenii noptii tarzii, ma lasa cu visu-n uitare, privirilor mele destoinic.

Epigonii, soapte-albastre, fulgi de nea intre morminte, Ada Milea si Bacovia, noaptea subreda ce scartaie. Viata, e un pas in continuarea celui dinainte, oamenii, povesti fara sfarsit, iar noi, strainii ce nu se impart.

Tempête

Mă căuta vântul și eram

Aproape de stele iar tu

Printre versuri uitată,

Mă goneai abisal.

Mă căuta ploaia și fugeam

De oameni și gânduri dar noi

Tremuram a palid refren

Cu gene-ncâlcite.

Mă căuta și șoapta obscură

Cu boli ce nu le-nteleg și-apoi

Cufundat în uitare

Un Soare răsare.

Mă căuta vântul și eram

Aproape de stele iar tu

Cu mâna de verde sfios

Mă lăsai între pietre.

19 - XI - 2017

Fragment VI

Poate voi plânge. Și cu dorul de lacrimi voi scrie, ce decada începe să uite. Minunea e-n tine, în mine și-n tot. Cuceresc înălțimi și hăuri obscure, și cum să mai căutăm întelesuri acolo unde ne prăvălesc îngrijiri de osândă?

Și unde se mai pierd atâția copii care nu vor ști nicicând ce e viața. Trăim într-o bulă de nori ce ne preseaza tot mai rau. Ne scurgem de vise și ne pierdem de noi. Trăim în ruinele părinților noștri și strigăm dintre oameni ce strigă și ei.

Iar cei ce se pot ridica nu cunosc defapt vântul pe obraji, nici lacrimile ce din sudoare se nasc. Cunosc doar gravitatea ce-i duce să fie, tot oameni. Suntem finiți și prin asta, vom muri fără sens.

Oamenii. atât de goi și cu lumina în ochi se ascund din templuri și aleargă-n țărână. Se umplu de tot ce nu vor înțelege și de tot ce nu vor avea. Se întrec cu ei înșiși și nu simt cum eternul din ei se scufundă.

Murim înainte de vreme și nu regretăm nicio secundă, decât ultima. În care ne dorim mai multe. Doar ca să le irosim și pe acelea. Fără sensuri și înțelesuri. Pierduți suntem toti cei ce parasim esența spiritualității. Și nu vom mai cunoaște nicicând apusul dacă uita-vom candva să privim răsăritul.



Sunt unic, deci ia-mă cu tine. În pudoarea dintre nopți, în spiritul de-apoi și în furtunile descelerate ale oamenilor goi. Ia-mă peste lume în norii tăi de nemurire și nu mă purta decât peste alți nori și prin oameni, să fie oboseala pleoapelor mele.

Sunt singurul om ce nu se arată la judecată și în procesele dintre oameni. Șunt omul cu dorul de casă și totuși, mă văd peste tot și niciunde. Și cum să mai simt zilele când nopțile toate-s de lut?

Apusul meu e diferit. Și gândurile și procesele ce mintea mi-o inundă, ce trupul mi-l lasă obosit în priceperea lui eternă. Sunt cu sufeltul atât de bătrân, de parcă atunci când m-am născut avea deja 1000 de ani. Și poate chiar așa este.

O nerăbdare cruntă îl cuprinde și îl trage din minte spre cer și spre nori. Du-mă spre tine și lasă-mă-n mine.

Grație

Și poate cu fulgii de nea

Declarație eternă,

Într-o zi de februarie

Într-o noapte de zâmbet.

Și poate pe aripi

Și-n gândul tău alb,

Declarație eternă

Și zâmbet de viscol.

Și poate din zori

Te regăsesc și tresar

Cu stele în suflet

Cu nori în priviri.

Și poate vei gasi

O urmă de zâmbet

Să-mi aduci cu raze

Lumina de taste.

Și poate în noapte

Într-o zi de februarie,

Declarație eternă

Și zâmbet de viscol.

11-II-2017

Despre noi, Nimic

Cad. Sunt peste aceleași pietre agățătoare de demoni desprinși între oameni. Te caut cu tot cu defecte, cu tot cu cute, îndoieli și arșițe. Esti specială. Dar nimeni nu te poate Vedea. Ești ascunsă cu văl de lumină tristă, cazi peste oameni și-i uiți în mințile tale.

Ești cu mine. Ești ploaie și iarbă. Ești oameni și nori, albastru și verde, mov și desculț, îngust și macabru, ești viața în sine. Și nu regăsesc cuvinte, doar sensuri. Revin să citesc și te văd. Prin curbele lungi a fiecărei silabe și-n toate adierile de soare curgând. Ești soare iar eu sunt de lemn. Iar norii ce-aduc cenușa din cer, sunt plăpânde iubiri de zăpadă milenară.

Mă scufundă amorul și totuși te chem. Iar din chemare se nasc primăveri și verile toate sunt duse, trăiesc într-o toamnă infinită cu iarna pe umeri ce dor. Și cum să mai găsesc alte comori când nu mai cunosc lumina ce soarele o dă? Și când se vor stinge focurile din ceruri sub lava arzandă a iadului gol, voi găsi între oameni doar triste siluete a ceea ce nu vom mai ști nicicând. Iertarea.



Acum. Oricând. Dar și mai exact, niciodată. Iar eu cad și în lunga cădere, te strig în etern, și rămân efemer.

Lux

Tu știi închipuirea serii

Penelului să-i fii sclav,

Cu dulcea mântuire

Ce-n ochii tai dispar.

Tu simți albastra lună

Ce ploaia o alungă

Și toate altarele

Cum desenau din mine.

Tu cauți între stânci

Cascade de iubire

Iar tristelor amurguri

Tăciuni să le deschizi.

Dar tu vei fi și drog

În vene cave să te-adun,

Și noaptea crud aduce

Covor de ploaie-n urma-mi.

Acum sunt de sticla

Și-n ea mă regasesc,

Iar noaptea ce va fi

În ploaia vieții ne va da.

De-aș fi eu, de-ai fi tu

Și toate se vor împărți,

Dar ceața din suflet

Stafii va naște pe pamant.

10-XI-2016

The words you'll never read...

Suntem ai sorții prizonieri, pe un caldarâm de suferinți, și e-atât de multă iubire, în suflet să pot suporta. Mi-e atât de fierbinte simțirea, când aerul din minte se duce, iar ochii tăi negrii, din nou peste mine tăioși.



De noi, demult am uitat. La tine, mă gândesc în orișice zi. Tu, atât de frumoasă. Tu, și-al tău zâmbet ce doare. Tu, prin decoruri morbide. Da, tu, perfectă iubire.

Și-n anii aceștia răsfrânși pe umeri și-n toată ființa, mă gandesc la fiecare moment, când nu am putut să fiu mai bun decât sunt, puternic și ne-egoist. Cu ghearele mele de sânge, cum adânceam mai sinistru hăul, ce stă și acum între noi, iar ploaia, anotimp de iertare.

"Acum îți spun adio, un adio tare ud și sărat, însă cald și sincer. Și sper din suflet să nu lași să plece din mintea și sufletul tău nicio fărâmă din tot ce am însemnat noi. Pentru tine ca suflet, ca individ, vreau să cred și nu cred că mă voi înșela... sunt cele mai frumoase colțuri de rai care ți-au fost date să le culegi de pe pamant. Pentru mine cu siguranță așa sunt și așa vor rămâne. Te voi iubi mereu iar inima mea poate va înceta într-o zi să bată.... dar iubirea nostră... niciodată...”

Frunzelor ce au cazut

Atat de multe vise
Si-un zambet incrustat
In suflet si-n priviri,
Sa-mi lasi din fiecare,
Un stop de nemurire.



Ca un zefir de calde simtiri,
In viata se-aduna si apoi se imprastie,
Praf de stele si aburi de-amor,
Un zambet si-o luna, si toate-mpreuna.



Acestui etern pokal
Sa-i simt nemarginita forma
Cum ma cuprinde-n suflet gol,
De tot ce-a strans in el si-n noi,
De tot ce s-a pierdut.
Iar albele zambile ca o lancie de parfum
Ma vor purta spre al tau suflet
Si spre toata vesnicia;
 Lumina de zambet, suflet de rai,
Minune de om si inger de suflet,
Iubirea.



Ochii tai, atat de negrii si un copil,
Tot abisul planetar si vidul dintre stele
N-ar sti cum sa cuprinda
Povestea naiva dar atat de maiastra,
Cu zei si lumina, cu tremur si lacrimi,
Povestea ce-a pierdut undeva copilul
Si a gasit chiar aici un ocean de idei,
O pasare Phoenix ce nu va uita
Cenusa ce-a fost si mama si tata
Spre zarea ce-acum e plina de Soare.
Iar daca ani se vor pierde tu vei ramane acolo,
O raza ce va mangaia, obrazul unui suflet.



Si doar dac-ai sti,
Ca tot ce exista si arde in mine,
E chipul tau palid cu zambet de lut,
Si ochii tai mari cu sufletul mut...
Doar dac-ai sti.
27-VIII-2016

Epilog

"Candva te voi regasi intre frunze cazute, Iar zambetul meu va fi la fel. Desprins din sufletul tau. Iar lacrima ta va fi din culori. Disprinsa din dragoastea noastra."

Vezi acea mana? Cu ea ai pictat cel mai frumos tablou cu cele mai vii culori pe cea mai luminoasa panza cu cele mai calde nuante. Gioconda sufletului meu.

Insa acum... acum imi poti da drumul.

Ochii tăi cosmici

Sunt păsări afară ce strigă strindent. Îmi taie brutal auzul și tresar. Ca un fulger într-o oază de oameni, ajung de aici într-acolo. Și îți simt pe retină, zâmbetul. Mi-e rece-n această casă. Și nu e de la ziduri. Nu e nici măcar de la umbra ce o-mbracă. Mi-e sete-n acest oraș. Și nu e de la oameni, nu e de la apă sau de la prea mult. E de la sarea ta pe care o strivesc cu limba pe buze.

Iar oamenii-aceștia, și-atâtea mașini, și haos și vreme și eu dar și ploaia. Amalgam de valori și potop de depresii. Dar atingerea ta și ochii tăi cosmici, atât de lugubri atât de frumoși, mă plimbă prin noaptea aceasta de zile, din mine, ideile dorm și cu ele și luna.

Nici nu mai știu să scriu, sau poate n-am știut niciodata. Cu fiecare zi, mai pierd câte puțin. Din mine, din tine, din tot ce contează. Dar astăzi trezesc la viață lumina, și chiar dacă-i noapte spre ziua privesc, căci estul mereu va fi tot spre est, iar sufletul meu... deja ști, deci mă opresc.

Atingerea ta și orice ai fost, iubirea ta caldă și tot ce n-a fost, rămân acum albe și pline de viață în colțul ce-a prins atingeri de înger, un suflet ce-a scris iubire cu-n zambet. De astăzi orice cuvânt se va topi în abis, iar ochii tăi cosmici, iubirea ce-o simți, vor fi în etern amintire de zei.

"Pentru ca oamenii nu uită, iar obsesiile nu reprezintă plăsmuirea irealului peste tristul real. Și pentru ca iubirea de oameni transcende dar nu se disipă, și pentru ca oamenii nu uita, doar se destramă. Și poate ca nu vom trai nesfârșit să le simțim pe toate, dar cu siguranță le trăim nesfârșit când le simțim doar o dată.

Și oamenii toți să știe că aici a fost cândva un suflet. Cu cușcă de oase, cu raze și zâmbet. Să știe că nu s-a-ntâmplat pur și simplu hazardul să aduca-n creare o minte și-un cânt. Un om s-a desprins din șoaptele albe, cu muntele-aproape, cu gust de cărbune, și-aici s-a așternut cu suflu de înger, iubirea ce-a fost a sa și atât. Iar dacă vreodată vor veni pescaruși să rupă din filele sale, să guste atunci tot cerul din ele și eternul să fie în inima Ei. Cu calde atingeri să-i mângâie obrazul, să-i spună ce mult o iubeste iar Ea, să se scurgă în lacrimi divine și-n ochii ei cosmici să rămână captiv. Iar ziua cand ea se va duce la stele, o va îmbăta universul întreg; cu atât de multă iubire, energie curată din sufletul său. Sau al meu."

Sfârșit