luni, 14 ianuarie 2019

Fiind



Siruri de oameni, ca boarea de vara, zamislind concentratii de cancer si zgomot, se ofliesc pe drumuri poleite macabru de gandurile putrede, demult descompuse.

Pe strazile acestea de oameni stafii, nici cainii nu lara, nici copii nu rad. Se ostenesc felinarele in noapte tarziu sa imbrace in limbi de lumina soioasa atingeri patate de sange si doliu.

Oamenii-acestia, putrezi ingeri de aripi privati, oamenii-acestia atat de aprinsi de ganduri, nevroze si cancer mental, se plimba mortuar prin lume si-n juru-mi, defiland cu platose inmuiate-n mizerii.

Dar eu nu ma clintesc, fiind-mi al meu, fiindu-ti al tau. Eu nu ma inchin si nu ma manjesc. Iar seara, la tine ajung si pe tine te stiu. Soldat de otel cu sabie in loc de zambet, ce taie prin carnuri, mizerii si cancer, deschizand crapaturi tot mai mari prin care sa intre, lumina absurda ce geme palpainda. Cu ea ma inunzi si-n aceeasi iubire, ma regasesc mereu, mai viu mai umil.

Iar siruri de oameni, ramaie-n unghere, decor dezolant. Ei nu sunt in mine iar eu nu sunt in ei, fiindu-ti al tau, fiindu-mi al meu.

Niciun comentariu: