Șoapta

- Ai găsit șoapta? l-a întrebat pe om, femeia. Ai simțit vibrația ei? Tensiunea? Amplitudinea?

Omul tăcea. Prin ochii ei, își scălda ființa. Simțurile. Pasiunea. Visurile. Neîmplinirea.

- Ai simțit atingerea? continuă ea. Haide spune-mi.

El o privea. Iar ea înțelesese. El nu mai era acolo. Și atunci se scufundă și ea în ale bărbatului priviri, căutându-l.

Descoperi clădiri cu multe etaje, ridicate pe jumătate. Și animale uitate în cuști. Erau drăguțe și vesele. Pesemne, fericite cu viața lor. Deși cuștile le strâmtorau trupurile. Sufletele. Dar ele erau fericite. Femeia își continuă plonjonul și regăsi foi scrise demult. Pe multe le recunoștea, altele îi erau total străine, iar altele, acum se scriau. 

Totul era o poveste în plină creație acolo, în ochii omului. Dar el, nicăieri. Femeia caută și caută, printre zbieretele minții și neostenitele viori, prin norii ce nu se mai duc și prin camerele ce nu se mai lărgesc. De ceară pereți, cu bec din fitil și uși din granit. 

Dar pe cand totul părea pierdut iar el de negăsit, femeia își întoarse spectacolul sufletului spre poarta ce intra în adâncurile ei. 

Și acolo era. Beat de uimire. Pierdut și de ne-atins. Îl strigă iar el tresări. Dar nu se întoarse spre strigăt. Era prea îndrăgostit.

- Ai găsit șoata? îi șopti femeia.

Iar el o sărută, pecetluind tăcerea.