joi, 14 decembrie 2017

Omul de toamna ascuns


Fara rost, si din urma, oameni albastri. E bine si-asa. Sa iti simt oricum prezenta. Buna, rea, cu nori usori de ura, cu gust amar de care-ti spuneam candva ca va fi. E bine si-asa, fara rost. 

Dar cu sufletul angoasa si cu tremurul din piept, luptele se dau in mine, iar afara totu-i soare. Clipele-acestea stinghere, si oamenii noptii tarzii, ma lasa cu visu-n uitare, privirilor mele destoinic.

Epigonii, soapte-albastre, fulgi de nea intre morminte, Ada Milea si Bacovia, noaptea subreda ce scartaie. Viata, e un pas in continuarea celui dinainte, oamenii, povesti fara sfarsit, iar noi, strainii ce nu se impart.

Niciun comentariu: