Atat de multe vise
Si-un zambet incrustat
In suflet si-n priviri,
Sa-mi lasi din fiecare,
Un stop de nemurire.
Ca un zefir de calde simtiri,
In viata se-aduna si apoi se imprastie,
Praf de stele si aburi de-amor,
Un zambet si-o luna, si toate-mpreuna.
Acestui etern pokal
Sa-i simt nemarginita forma
Cum ma cuprinde-n suflet gol,
De tot ce-a strans in el si-n noi,
De tot ce s-a pierdut.
Iar albele zambile ca o lancie de parfum
Ma vor purta spre al tau suflet
Si spre toata vesnicia;
Lumina de zambet, suflet de rai,
Minune de om si inger de suflet,
Iubirea.
Ochii tai, atat de negrii si un copil,
Tot abisul planetar si vidul dintre stele
N-ar sti cum sa cuprinda
Povestea naiva dar atat de maiastra,
Cu zei si lumina, cu tremur si lacrimi,
Povestea ce-a pierdut undeva copilul
Si a gasit chiar aici un ocean de idei,
O pasare Phoenix ce nu va uita
Cenusa ce-a fost si mama si tata
Spre zarea ce-acum e plina de Soare.
Iar daca ani se vor pierde tu vei ramane acolo,
O raza ce va mangaia, obrazul unui suflet.
Si doar dac-ai sti,
Ca tot ce exista si arde in mine,
E chipul tau palid cu zambet de lut,
Si ochii tai mari cu sufletul mut...
Doar dac-ai sti.
27-VIII-2016
Sunt păsări afară ce strigă strindent. Îmi taie brutal auzul și tresar. Ca un fulger într-o oază de oameni, ajung de aici într-acolo. Și îți simt pe retină, zâmbetul. Mi-e rece-n această casă. Și nu e de la ziduri. Nu e nici măcar de la umbra ce o-mbracă. Mi-e sete-n acest oraș. Și nu e de la oameni, nu e de la apă sau de la prea mult. E de la sarea ta pe care o strivesc cu limba pe buze.
Iar oamenii-aceștia, și-atâtea mașini, și haos și vreme și eu dar și ploaia. Amalgam de valori și potop de depresii. Dar atingerea ta și ochii tăi cosmici, atât de lugubri atât de frumoși, mă plimbă prin noaptea aceasta de zile, din mine, ideile dorm și cu ele și luna.
Nici nu mai știu să scriu, sau poate n-am știut niciodata. Cu fiecare zi, mai pierd câte puțin. Din mine, din tine, din tot ce contează. Dar astăzi trezesc la viață lumina, și chiar dacă-i noapte spre ziua privesc, căci estul mereu va fi tot spre est, iar sufletul meu... deja ști, deci mă opresc.
Atingerea ta și orice ai fost, iubirea ta caldă și tot ce n-a fost, rămân acum albe și pline de viață în colțul ce-a prins atingeri de înger, un suflet ce-a scris iubire cu-n zambet. De astăzi orice cuvânt se va topi în abis, iar ochii tăi cosmici, iubirea ce-o simți, vor fi în etern amintire de zei.
"Pentru ca oamenii nu uită, iar obsesiile nu reprezintă plăsmuirea irealului peste tristul real. Și pentru ca iubirea de oameni transcende dar nu se disipă, și pentru ca oamenii nu uita, doar se destramă. Și poate ca nu vom trai nesfârșit să le simțim pe toate, dar cu siguranță le trăim nesfârșit când le simțim doar o dată.
Și oamenii toți să știe că aici a fost cândva un suflet. Cu cușcă de oase, cu raze și zâmbet. Să știe că nu s-a-ntâmplat pur și simplu hazardul să aduca-n creare o minte și-un cânt. Un om s-a desprins din șoaptele albe, cu muntele-aproape, cu gust de cărbune, și-aici s-a așternut cu suflu de înger, iubirea ce-a fost a sa și atât. Iar dacă vreodată vor veni pescaruși să rupă din filele sale, să guste atunci tot cerul din ele și eternul să fie în inima Ei. Cu calde atingeri să-i mângâie obrazul, să-i spună ce mult o iubeste iar Ea, să se scurgă în lacrimi divine și-n ochii ei cosmici să rămână captiv. Iar ziua cand ea se va duce la stele, o va îmbăta universul întreg; cu atât de multă iubire, energie curată din sufletul său. Sau al meu."
E-o zare atât de scurtă. Betonul afumat mă strânge în menghină. Caut ieșirea, e acolo in vis.
Aseara te-am visat. Cu zâmbetul tău atât de căprui și ochii tăi atât de cărnoși. Erai plină de teamă dar și multă iubire, dorință, foame. Cu mâinile reci, cu degete fine, mă căutai din greșeală printre betoane. Îți era totuși frică. Atunci când mă gaseai ziduri ce le-ai adoptat ca și valide te trageau cu brate de oțel departe de noi. Departe de locul în care vei fi mereu acasă. "Nimic nu va mai fi la fel", privirea ta imi spune. O privire trista, cu atat de multă iubire.
Iar eu zâmbeam și te țineam în loc, îți punem parcă piedică la suflet. Simțeam cum te doare fiecare vorbă a mea. fiecare zâmbet... orice. Însă tot ce vroiam era să te regăsesc cuprinsă de amor, în patul acela de rai. Cum mă cuprindeai în brațe și nu mă lăsai sa plec. Cum încercai să scoți din mine iubire, iar eu, pierdut în mine, mă aflam absent. Nu reușeam să divulg sufletul, să-l gasesc, să ți-l ofer.
Acum rămâi doar în vis, un parfum cu umbră ce îmi ține răcoare atunci când ardoarea sufletului imi usca buzele însetate, un suflet cu raze de lumină ce-mi ține de cald atunci când frigul singurătății sufletești nu mă mai lasă să sper. Visez și acum la tine cu ochii larg deschiși și nu pot simți pe buze decât gustul tău de argint, atingerea-ți de smarald și inima plină de viață.
Privește prin norii de grea-nchipuire,
Și du-mă cu ei pe un soare,
Iar cearța din stoluri de minte
Să treacă prin lunca de vise;
S-aghațe din zbor cu aripi albastre
Nectar din noi doi, ambrozie din tine,
Și s-aducă apoi o undă de-argint
Pe lacul ce-i plin și pierdut în surdină.
Privește spre mine, azi sunt doar al tău,
Iar azi e etern, e singura viață
Ce-o am și ți-o dau, ce a fost și va fi.
Ești tu din unghere și colțuri de străzi,
Suntem noi pe o bancă sau zâmbind prin metrou,
E azi și esti tu, și eu, și noi doi.
E-ncleștarea din pleoape atunci când te-ating,
Și plansetul mut din suflet când pleci,
E primul tău da și eternul meu nu,
Și ochii ce-ți sunt ca săbii de raze,
E tristul sărut prelins tragic și-ascuns
Pe creștet și-adânc în suflet ce-l știi.
7.12.2015
”Iar noaptea nu va dormi, nu se va pierde, nu te va pierde. Pentru ca suntem oameni, pentru ca suntem energie. Noaptea nu doarme, degeaba mă îmbraci cu ea. Sufletul tău e lumina iar eu sunt oglinda, zambetul tau e eternul, iar eu sunt clipa. Prin zborul acesta de păsări albastre, te cuprind cu brațe bolnave, strain de oameni iar tu sti. Că e magic amorul din noi, iar ochii tăi cuprinsi parca de flacări, mă ard cu iubire în suflet, și tare-i târziu... iar tu taci, cu gandul la noi.”
Ești atât de frumoasă. Privesc la poze ce puteau fi ale mele. Privirea ce știu că se gândește la mine. Zâmbetul ce știu că ar lumina mai tare lângă mine. Și atât de multă gingășie.
Timpul trece. Corabia e pe valuri iar eu sunt fericit să te văd fericită. Dar asta nu-mi înlesnește dorul de tine. Cu fiecare cută a secundelor incrustată pe ceasul vieții mele, las câte două petale din suflet. Sunt ale tale și știu că în secret, le culegi pe fiecare. Știu că deși gândurile nu-și vorbesc, sufletele-și cântă. Iar aceasta e legătura adevărată. Asta iubesc la tine, și la noi.
Ești atât de frumoasă cu sufletul, iar trupul, angelic și cald, îl mai simt pe cearșaf de-amintiri. Vibrația cuminte, timidă, ce-mi dărâma cu o șoaptă tot cerul, cetatea și orice-apărare, mă-nvăța arpegii ce doar albii îngeri le pot desluși.
Privesc la poze ce puteau fi ale mele. Privirea, portal către tine, aruncând lumină spre mine, și simt că nu voi muri niciodată, cât tu vei rămâne în suflete-a mea.
Cu ploaia nopților de vară, mi-e dor de tine.
Cu visul zâmbetului tău, mi-e dor de tine.
În seceta de lacrimi sincere și tandre, mi-e dor de tine.
În poemul descris de pașii mei singuri, mi-e dor de tine.
Prin gânduri risipite și adânc nemărginite, mi-e dor de tine.
Prin rafale de vânt cald și lipsit de-a ta mireasmă, mi-e dor de tine.
Pe vârfuri de furtuni acide și pline de iubire, mi-e dor de tine.
Pe versuri neștiute și trist neîntrerupte, mi-e dor de tine.
Peste suflet liber, gol, și cu trupul în trist dor, mi-e dor de tine.
Peste tot ce nu va fi, peste tot ce va să ști, mi-e dor, nespus de dor de tine.
