Suntem ai sorții prizonieri, pe un caldarâm de suferinți, și e-atât de multă iubire, în suflet să pot suporta. Mi-e atât de fierbinte simțirea, când aerul din minte se duce, iar ochii tăi negrii, din nou peste mine tăioși.
De noi, demult am uitat. La tine, mă gândesc în orișice zi. Tu, atât de frumoasă. Tu, și-al tău zâmbet ce doare. Tu, prin decoruri morbide. Da, tu, perfectă iubire.
Și-n anii aceștia răsfrânși pe umeri și-n toată ființa, mă gandesc la fiecare moment, când nu am putut să fiu mai bun decât sunt, puternic și ne-egoist. Cu ghearele mele de sânge, cum adânceam mai sinistru hăul, ce stă și acum între noi, iar ploaia, anotimp de iertare.
"Acum îți spun adio, un adio tare ud și sărat, însă cald și sincer. Și sper din suflet să nu lași să plece din mintea și sufletul tău nicio fărâmă din tot ce am însemnat noi. Pentru tine ca suflet, ca individ, vreau să cred și nu cred că mă voi înșela... sunt cele mai frumoase colțuri de rai care ți-au fost date să le culegi de pe pamant. Pentru mine cu siguranță așa sunt și așa vor rămâne. Te voi iubi mereu iar inima mea poate va înceta într-o zi să bată.... dar iubirea nostră... niciodată...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu