La Orbire

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

 

Singur, singur, singur,
Într-un han, departe -
Doarme si hangiul,
Strazile-s desarte,
Singur, singur, singur...

Ploua, ploua, ploua,
Vreme de betie -
Si s-asculti pustiul,
Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua...

Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine -
Si de-atâta vreme
Nu stie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni...

Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Va ramâne voua -
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...

Vesnic, vesnic, vesnic,
Rataciri de-acuma
N-or sa ma mai cheme -
Peste vise bruma,
Vesnic, vesnic, vesnic...

Singur, singur, singur,
Vreme de betie -
I-auzi cum mai ploua,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur... 

Pansele negre, catifelate
Pe marmora albă s-au veştejit,
Şi-n tainice note s-au irosit
Parfume triste, îndoliate.
Eu singur, cu umbra, iar am venit,
O, statui triste şi dărâmate, -
Pansele negre, catifelate,
Vise, ah, vise, aici, au murit.
În haine negre, întunecate,
Eu plâng în parcul de mult părăsit…
Şi-a mea serenadă s-a rătăcit
În note grele, şi blestemate…



Culori şi fum de toamnă, plâns de poet,
Apa e rece, frunzele plouă -
Vorbeşte încet, păşeşte încet,
Că totul cade cu o jale nouă.

Vinul, şi mierea, şi grâul tot
Le-au strâns, pe grabă, cine-a putut...
Tuse, şi plânset visele scot,
Du-te, oriunde, frunză de lut...

Şi-o păsărică în grădina brumată,
În liniştea rece, a iarnă-a făcut -
Am strănutat pe o stradă curată,
Frunzele toate încă n-au căzut.

A fost odată... va fi odată...
Nu spune zarea, dar spune omul -
Numai acuma e niciodată...
Adânc, prezentul, închide tomul...

Mă duc, tot acolo, în marea clădire,
E ora, de la care rămân închis -
O emoţie... o amorţire...
E toamnă... mi-au dat de scris.




Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?...

Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?



De-atitea nopti aud plouind,
Aud materia plingind...
Sint singur, si mã duce un gând
Spre locuintele lacustre.

Si parca dorm pe scinduri ude,
In spate mã izbeste-un val --
Tresar prin somn si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se intinde,
Pe-acelasi vremuri mã gasesc...
Si simt cum de atita ploaie
Pilotii grei se prabusesc.

De-atitea nopti aud plouind,
Tot tresarind, tot asteptind...
Sint singur, si mã duce-un gând
Spre locuintele lacustre.  



Eram sa te astept prin parc,
Vazând ca singuratati pe aici m-au oprit…
Dar, mereu aceleasi uitari!
Dar, tot aceeasi poezie la infinit!?

Filosofia vietii mi-a zis:
Undeva este, cu mult mai departe…
Atâtea si-atâtea… lasa!
Visezi, ca din carte!
 


Sunt cativa morti în oras, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ti spun;
Pe catafalc, de caldura-n oras,
Incet, cadavrele se descompun.

Cei vii se misca si ei descompusi,
Cu lutul de caldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Si azi, chiar sanul tau e mai lasat.

Toarna pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt cativa morti în oras, iubito,
Si-ncet, cadavrele se descompun...



 Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Şi-a plâns mereu.

Cu-al meu aspect
Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect 

Poveste

Playlist Postare AICI

In Gandul Demonilor

Si-mi simt sufletul...mugur de fluier.... Parca a trecut o vesnicie si totusi. E tot aici. Esenta secundei se pierde. Ca si o picatura de cerneala cazuta in mare. Ea trebuie sa-si imparta fiinta in miliarde de parti. Dispare. Si cu ea, orice speranta.


Si tare-i tarziu... si n-am mai murit. Cadent se strecoara norii peste soare, si-i iarna, si alb... departe-mi sunt eu. De coltii de fildes si demoni albastrii. De viata umbrita-ntre stanci. Nu mai stiu, si-atunci ingan vantul rece peste omul din statie. Iar soarele tandru... lumineaza pe altii.


Corabia cu panze, dusa de vant bun. Si-acum de s-ar scurge, secundele sau anii. Atunci mi se vor duce amintirile in van. Mi-aduc aminte, al pasilor granita, cu soapte si iubiri. Mi-aduc aminte noaptea cand ma duceai la zei. Mi-aduc amint ziua cand ma coborai in rai, si-al vietii mele grai il compuneai din raze. Mi-aduc aminte seara cu panze de paianjen si cu-al ceasului cadenta cum ne plimbam in noapte.

Si de-atata vreme..nu stie de mine, nimeni...nimeni...nimeni. Clopotul suna degeaba si ceasca-i uitata pe jos, in juru-i numai apa...in jur e numai zat. Si-n clipa ce adoarme cuminte langa ea, visez cum gandul meu e print, nu cersetor. Iar apoi cu-al vietii penel inmoi tot cerul, in ascunsul meu desert. Ce-i magic si vrajit.

It aduci aminte ziua cand ti-am spus ca esti frumoasa? Eu nu. Caci viata nu-i un tempo, e doar un scurt ragaz, ce soarta ti-l croieste din zdrentele de zei. Si-n urma norilor de sange cu soarele-n apus, e sfanta mantuire, e sfanta si atat.

Aici?...Aici nu sta nimeni.