Ce chiot, ce vaiet în toamnă...
Şi codrul sălbatec vuieşte -
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.
- Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...
Singur, singur, singur,
Într-un han, departe -
Doarme si hangiul,
Strazile-s desarte,
Singur, singur, singur...
Ploua, ploua, ploua,
Vreme de betie -
Si s-asculti pustiul,
Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua...
Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine -
Si de-atâta vreme
Nu stie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni...
Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Va ramâne voua -
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...
Vesnic, vesnic, vesnic,
Rataciri de-acuma
N-or sa ma mai cheme -
Peste vise bruma,
Vesnic, vesnic, vesnic...
Singur, singur, singur,
Vreme de betie -
I-auzi cum mai ploua,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur...
Într-un han, departe -
Doarme si hangiul,
Strazile-s desarte,
Singur, singur, singur...
Ploua, ploua, ploua,
Vreme de betie -
Si s-asculti pustiul,
Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua...
Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine -
Si de-atâta vreme
Nu stie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni...
Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Va ramâne voua -
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...
Vesnic, vesnic, vesnic,
Rataciri de-acuma
N-or sa ma mai cheme -
Peste vise bruma,
Vesnic, vesnic, vesnic...
Singur, singur, singur,
Vreme de betie -
I-auzi cum mai ploua,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur...
Pansele negre, catifelate
Pe marmora albă s-au veştejit,
Şi-n tainice note s-au irosit
Parfume triste, îndoliate.
Eu singur, cu umbra, iar am venit,
O, statui triste şi dărâmate, -
Pansele negre, catifelate,
Vise, ah, vise, aici, au murit.
În haine negre, întunecate,
Eu plâng în parcul de mult părăsit…
Şi-a mea serenadă s-a rătăcit
În note grele, şi blestemate…
Culori şi fum de toamnă, plâns de poet,
Apa e rece, frunzele plouă -
Vorbeşte încet, păşeşte încet,
Că totul cade cu o jale nouă.
Vinul, şi mierea, şi grâul tot
Le-au strâns, pe grabă, cine-a putut...
Tuse, şi plânset visele scot,
Du-te, oriunde, frunză de lut...
Şi-o păsărică în grădina brumată,
În liniştea rece, a iarnă-a făcut -
Am strănutat pe o stradă curată,
Frunzele toate încă n-au căzut.
A fost odată... va fi odată...
Nu spune zarea, dar spune omul -
Numai acuma e niciodată...
Adânc, prezentul, închide tomul...
Mă duc, tot acolo, în marea clădire,
E ora, de la care rămân închis -
O emoţie... o amorţire...
E toamnă... mi-au dat de scris.
Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?...
Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.
Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.
- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.
Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?
De-atitea nopti aud plouind,
Aud materia plingind...
Sint singur, si mã duce un gând
Spre locuintele lacustre.
Si parca dorm pe scinduri ude,
In spate mã izbeste-un val --
Tresar prin somn si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se intinde,
Pe-acelasi vremuri mã gasesc...
Si simt cum de atita ploaie
Pilotii grei se prabusesc.
De-atitea nopti aud plouind,
Tot tresarind, tot asteptind...
Sint singur, si mã duce-un gând
Spre locuintele lacustre.
Eram sa te astept prin parc,
Vazând ca singuratati pe aici m-au oprit…
Dar, mereu aceleasi uitari!
Dar, tot aceeasi poezie la infinit!?
Filosofia vietii mi-a zis:
Undeva este, cu mult mai departe…
Atâtea si-atâtea… lasa!
Visezi, ca din carte!
Sunt cativa morti în oras, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ti spun;
Pe catafalc, de caldura-n oras,
Incet, cadavrele se descompun.
Cei vii se misca si ei descompusi,
Cu lutul de caldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Si azi, chiar sanul tau e mai lasat.
Toarna pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt cativa morti în oras, iubito,
Si-ncet, cadavrele se descompun...
Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Şi-a plâns mereu.
Cu-al meu aspect
Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect
Pe marmora albă s-au veştejit,
Şi-n tainice note s-au irosit
Parfume triste, îndoliate.
Eu singur, cu umbra, iar am venit,
O, statui triste şi dărâmate, -
Pansele negre, catifelate,
Vise, ah, vise, aici, au murit.
În haine negre, întunecate,
Eu plâng în parcul de mult părăsit…
Şi-a mea serenadă s-a rătăcit
În note grele, şi blestemate…
Culori şi fum de toamnă, plâns de poet,
Apa e rece, frunzele plouă -
Vorbeşte încet, păşeşte încet,
Că totul cade cu o jale nouă.
Vinul, şi mierea, şi grâul tot
Le-au strâns, pe grabă, cine-a putut...
Tuse, şi plânset visele scot,
Du-te, oriunde, frunză de lut...
Şi-o păsărică în grădina brumată,
În liniştea rece, a iarnă-a făcut -
Am strănutat pe o stradă curată,
Frunzele toate încă n-au căzut.
A fost odată... va fi odată...
Nu spune zarea, dar spune omul -
Numai acuma e niciodată...
Adânc, prezentul, închide tomul...
Mă duc, tot acolo, în marea clădire,
E ora, de la care rămân închis -
O emoţie... o amorţire...
E toamnă... mi-au dat de scris.
Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?...
Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.
Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.
- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.
Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?
De-atitea nopti aud plouind,
Aud materia plingind...
Sint singur, si mã duce un gând
Spre locuintele lacustre.
Si parca dorm pe scinduri ude,
In spate mã izbeste-un val --
Tresar prin somn si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se intinde,
Pe-acelasi vremuri mã gasesc...
Si simt cum de atita ploaie
Pilotii grei se prabusesc.
De-atitea nopti aud plouind,
Tot tresarind, tot asteptind...
Sint singur, si mã duce-un gând
Spre locuintele lacustre.
Eram sa te astept prin parc,
Vazând ca singuratati pe aici m-au oprit…
Dar, mereu aceleasi uitari!
Dar, tot aceeasi poezie la infinit!?
Filosofia vietii mi-a zis:
Undeva este, cu mult mai departe…
Atâtea si-atâtea… lasa!
Visezi, ca din carte!
Sunt cativa morti în oras, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ti spun;
Pe catafalc, de caldura-n oras,
Incet, cadavrele se descompun.
Cei vii se misca si ei descompusi,
Cu lutul de caldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Si azi, chiar sanul tau e mai lasat.
Toarna pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt cativa morti în oras, iubito,
Si-ncet, cadavrele se descompun...
Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Şi-a plâns mereu.
Cu-al meu aspect
Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect
