Lacrimosa

Pe mine nu mă uită nimeni... Nimeni știindu-mă.

În destrămarea sufletului îmi las firele desfrâu în vântul însetat de mine, în uitarea prăfuita de tine. Copiii aceleași zile se caută înlăcrimați prin orbite, sunt mai singur decât păianjenul stingher din colțul de cameră topită... mă plimb pe aceleași dale de lemn, încarcerat în treacăt. Nu cunosc, doar mă descopăr... și lăsând ambigua mâzgăleală, mă sting, și prin ea în etern mă aprind.

Îți simt acele din ochi cum mă străpung în piept, mi-e dor de tine toată, mi-e dor de mine plin... și tremur în neștire, în clocot trupul plânge... ești nemuritoarea strofă ce nu se mai lasă citită.

De-as fi atât de simplu să simt doar neștiința, mi-aș putea lăsa ferice viața-ntr-o prăpastie a neputinței. Suntem singurii doi oameni, la fel ca alți miliarde, suntem doi în doi și în pereche descopăr cum sunt singur. Și n-aș lăsa legământ decât o noapte cu file însângerate confuz, să mă pierzi în cerneala organ și să speri la iubire. Încet, încet se cerne marea, peste deșerturi aspre... încet, încet îți moare raza din sufletul meu gri.



Și doar dacă-ai ști... că tot ce contează și râde în mine... e chipul tău palid și sufletul blând... doar dacă-ai ști...