T.U.

De-atâtea zile cu ochii închiși, îmi imaginam din cer înspre cer nemurirea. Te priveam cu sârguință cum zâmbeai și cum mâinile purtai... suav, lasciv, majestic. Cu buze flămânde îți ceream prin raze de lumină iubire, eram doi copii pe o barcă de zahăr. Nu am știut sa alerg, nu am putut să mă târâi... astfel am ajuns doar să merg. Iar în dreapta tu demult dispărută defapt nici n-ai fost acolo vreodată. Era numai trupul tău trimis ambasador al imaginii tale, erau doar măștile de ocazie și zâmbetele triste. Eu eram gol, de trup dezgolit, de frică părăsit, așteptând nemurirea. Și n-ai avut curajul, măcar o clipă, un moment, să îți aduci cu tine și inima, sau sufletul... sau mintea.

Târziu,... tare târziu, am sa îți țes o strofă. De ea voi agăța privirea și zâmbetul tău tandru, voi aminti în ea de ziua în care te-am iubit și de ziua în care m-a durut, voi așterne între cuvinte, mii de buze și de șoapte, mii de lacrimi și săgeți, nepăsare și dispreț, și am s-o-ngrop funest în trupul tău de înger și de suflet părăsit.