Vorbe

Uneori tristelor vorbe le lipsește curajul de-a spune ce simt. Uneori pierdute-ntre rânduri, ale cărții instrucție, rămân cuvinte pierdute de mamă, uitate de tată... penelul ce le-a înmuiat pe-o coală, sau un petec de iubire. Sunt zile cenușii, iar vorbele dor, suspină, plâng; sunt zile de iubire, iar vorbele dor, suspină, plâng; sunt zile înjunghiate cu tresăriri de cristal, atât de limpede... atât de pur.

Uneori mă simt dezbinat cu coastele moi înnodate unde ochii nu pot vedea. Sunt cascadă de vorbe ce se sparg înspumate pe coli de iluzii, e-o ceață albastră de cerneală, e-o geană de zori și un fir de zâmbet sfios. Trecând prin subțiri raze de soare mă simt al nimănui. Dar nu mai dezbinat ca vorbele, pierdute-n surdina obscură și grea. Te simt cum nu simți, mă duc vorbe goale-ntr-un câmp lexical, să culeg flori de vocale și spice de vânt... să-ți țes dulci acorduri ce se scriu toate-n versuri cu rimă și sunet de sticla, și privesc necontenit spre zorii aceleiași zi în care cerul e plin de vorbe ce-acum dor, suspină, plâng.. atât de limpede, atât de pur.