De-atatea nopti aud plouand..aud materia plangand... sunt singur si ma duce un gand..spre locuintele lacustre...
Si privind in urma egalului eu... contopesc idei de margele. Incerc sa reiau un titlu sublim, il intorc... il gasesc il aprind, iar in urma fumului sau.... sunt zile si nopti...si iar zile. Ma trezesc si privesc peste ziduri, aceeasi cadenta, acelasi destin. Aceeasi oameni, baston si orbire... acelasi peisaj efemer, aceleasi ziduri zdrobite, picturi peste chipuri si zel. Si ma las parca-n jos, sa ajung la radacini, sa nu mai exist...sa nu vad, sa nu simt, sa nu stiu.
Cata culoare..si cata splendoare... si soare..si verde si raze si ape. Nori de abur cu stropi de diamant. Si un colt de luna ce nu vrea sa plece. Iar noi stam inchisi, cu ochi-n absurd. privim artificial, gandim la abstract... asteptam o minune cand ea este in tot ce e dincolo de zidul ce desparte un suflet al nostru...de frumosul etern. Si ce e tragic e ca eu... da eu... ma aflu printre voi... Unde-mi sunt oare simtirile, nevoile... absolutul? unde sa mai caut pasii ce s-au pierdut cu zborul... Si aripi ce se-adapa din vantul ce inunda un cer cu iasomie...si-un gand cu nemurire.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.. si mă durea mâna ca o ghiară, neputincioasă să se strângă...
si m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu