E-o zare atât de scurtă. Betonul afumat mă strânge în menghină. Caut ieșirea, e acolo in vis.
Aseara te-am visat. Cu zâmbetul tău atât de căprui și ochii tăi atât de cărnoși. Erai plină de teamă dar și multă iubire, dorință, foame. Cu mâinile reci, cu degete fine, mă căutai din greșeală printre betoane. Îți era totuși frică. Atunci când mă gaseai ziduri ce le-ai adoptat ca și valide te trageau cu brate de oțel departe de noi. Departe de locul în care vei fi mereu acasă. "Nimic nu va mai fi la fel", privirea ta imi spune. O privire trista, cu atat de multă iubire.
Iar eu zâmbeam și te țineam în loc, îți punem parcă piedică la suflet. Simțeam cum te doare fiecare vorbă a mea. fiecare zâmbet... orice. Însă tot ce vroiam era să te regăsesc cuprinsă de amor, în patul acela de rai. Cum mă cuprindeai în brațe și nu mă lăsai sa plec. Cum încercai să scoți din mine iubire, iar eu, pierdut în mine, mă aflam absent. Nu reușeam să divulg sufletul, să-l gasesc, să ți-l ofer.
Acum rămâi doar în vis, un parfum cu umbră ce îmi ține răcoare atunci când ardoarea sufletului imi usca buzele însetate, un suflet cu raze de lumină ce-mi ține de cald atunci când frigul singurătății sufletești nu mă mai lasă să sper. Visez și acum la tine cu ochii larg deschiși și nu pot simți pe buze decât gustul tău de argint, atingerea-ți de smarald și inima plină de viață.
Privește prin norii de grea-nchipuire,
Și du-mă cu ei pe un soare,
Iar cearța din stoluri de minte
Să treacă prin lunca de vise;
S-aghațe din zbor cu aripi albastre
Nectar din noi doi, ambrozie din tine,
Și s-aducă apoi o undă de-argint
Pe lacul ce-i plin și pierdut în surdină.
Privește spre mine, azi sunt doar al tău,
Iar azi e etern, e singura viață
Ce-o am și ți-o dau, ce a fost și va fi.
Ești tu din unghere și colțuri de străzi,
Suntem noi pe o bancă sau zâmbind prin metrou,
E azi și esti tu, și eu, și noi doi.
E-ncleștarea din pleoape atunci când te-ating,
Și plansetul mut din suflet când pleci,
E primul tău da și eternul meu nu,
Și ochii ce-ți sunt ca săbii de raze,
E tristul sărut prelins tragic și-ascuns
Pe creștet și-adânc în suflet ce-l știi.
7.12.2015
”Iar noaptea nu va dormi, nu se va pierde, nu te va pierde. Pentru ca suntem oameni, pentru ca suntem energie. Noaptea nu doarme, degeaba mă îmbraci cu ea. Sufletul tău e lumina iar eu sunt oglinda, zambetul tau e eternul, iar eu sunt clipa. Prin zborul acesta de păsări albastre, te cuprind cu brațe bolnave, strain de oameni iar tu sti. Că e magic amorul din noi, iar ochii tăi cuprinsi parca de flacări, mă ard cu iubire în suflet, și tare-i târziu... iar tu taci, cu gandul la noi.”
E plin de toamna. Pe cupola cu stele de-oțel, și prin gândul nefidel, e plin de toamnă.
Pe trotuar o frunza uscata, fosneste sub pas incalcit, in suflet aprinsa tacere, udata se-aprinde mai tare.
Iar ranile de ceara se scurg prin suflet. Simt o inchidere in ochi iar tu te-nfiripi ca oricand. Acestui moment ii voi spune pokal. Un sfant gral. Tu. Neinteles, negasit, prea putin apreciat. Tot ce n-a fost, nimic din ce este si orice ar fi; gandul, suflarea, fiinta, spre tine mereu vor razbi. Iar al ranilor curgere de ceara le voi simti caldura. Ma voi ocroti de frig in dogoratoarea lor smerenie. Din ele ma compun si din ele te compun. Si desi doare, desi tipa si tragic tanjesc dupa tine... ranile-acestea imi umplu singurul suflet cu singurul nectar. Din singurul pocal, cu singurul izvor. Tu.
Cuget. Gandesc, deci exist. Te iubesc, deci mai sunt. Iar in noaptea aceasta culorile, formele, tot... vor purta zambetul tau, incrustata atingere ce pielea mi-o aminteste, al pietrelor unduire si a gustului pudoare.
Astazi renasc pentru tine, gustand in taina, pokalul din vis....
Curajul este atunci cand calcand te tot ce sufletu-ti raneste zambesti gustand zambete din soare. Curaj! Oamenii nu se transforma... dar cu siguranta spiritul o face, si zambetul ce-l imbraca... si nu-l mai cunosc... dar am mereu arma imaginatiei. Cu ochii inchisi cum descojesc momente... si schite :).
Curajul este atunci, cand te privesc si nu-ti spun... doar iti vorbesc iar tu simti... chiar daca nu sti.
"Culorile acestei zile în aur îmbracă fiecare ungher, fiecare confluență a mea cu imaginea privirii tale. Polenul, zămislit cu gingășie de natură, e patură peste simțirea mea. Mă găsesc cu mâna amorțită sub mine, sprijinindu-mi trupul, iar cu dreapta scriu ca să nu uit. Îmi contruiesc o hartă care să mă ajute acolo unde ploaia zilelor nu mai poate. Iarba aceasta verde îmi ridică ușor părul de pe mâini și simt în boarea de seară gustul atingerii tale.
Mă opresc o secundă să surprind joaca prostească a păsărilor. Ele vor fi mereu libere, și totuși...
Mă descos pe razele de soare ale acestei veri. Mai pozitiv ca oricând, mă gândesc la tine. Nimic nu mă mai poate opri și îți simt gustul pe buze. Pleoapele tale tremurând fraged sub venele fine ce pulsează la fiecare atingere, buzele mele. Ești departe și cumva mă găsesc pierdut între stări. Dar astăzi e altfel și curând voi ajunge acolo unde sufletul demult a poposit. Ascult în noapte cum inima-
ți bate, o simt cum mă cheamă la ea, visez cu speranță, mă trezesc mai bătrân, dar știu că nu pot desluși înțelepciunea decât lăsând timpul să mă-nvețe și știu, că voi țese o cale spre tine.
Soarele acesta mă-ncarcă cu tine. Îl las să mă ardă gândind că acolo undeva, tu îl privești iar el îți fură privirea și-n taină o revarsă peste mine. Doar noi doi știm secretul acesta, la fel ca și al lunii. Mă spăl de durerea din jur, de cangrena și viața mizera, cu acest soare plăpând ce parcă și parfumul ți-l poară.
N-am cum să știu exact când va fi, dar privesc cu foame și dor la ziua aceea tomnatic, când brațele tale și-a mele vor spune, o poveste de-o viață."
"Mormintele acestei zile mă străbat în neștire. Privesc orizonturi goale cum se prăvălesc în neant, iar soarele atât de aspru cum moare-ntr-o mare de sânge. Îmi simt ființa subjugată de fiorul fiecărei zile, Mă arde lacrima fiecărui om din jur iar ale mele le simt cum se dizolvă în pielea ce mă strânge. Sunetul glasului meu îl aud tot mai rar. M-am desprins de oameni și ei de mine, si de fiecare. Citești pe fețele lor cum gândesc și cum scriu cu oase cioplite de boală, idei, dorințe, ne-mpliniri. Exact cum o fac și eu acum. Dar între noi, vorbele-s puține. Și-acesta e numai începutul.Iar așteptarea este cea mai grea, labirintul necunoscutului cel mai complicat și greu de suportat. Deși nu-și doresc să afle vreodată ce va urma, curiozitatea îi apasa. Dorința de a cunoaște, însă de s-ar putea, să nu simtă sau trăiască niciodată. Doar să afle, să cunoască. Zidurile labirintului îi asupresc. Îi obligă să se afunde în el tot mai adânc, tot mai obscur. Simt cum le rupe din carnea vie a sufletului și a ființei lor însa nu se poti opri, nu se pot întoarce. Nu au la ce.
Descusut ca o haină roasă de vreme, mă deșir pe străzi cu clădiri transformate-n fantome. Fiecare poartă câte-o amintire, unele zeci de amintiri, și privind spre ele văd pe la geamuri oameni ascunși, resemnați. Atât de multă goliciune interioară, atât de puțină speranță. Praful acesta ne îneacă pe toți iar mormintele celor ucisi descriu cumva soarta uitării. Columna lui Traian îngropată-n pământ, cu sânge și lacrimi de oameni subjugați de nevoie și dor.
Ploaia e bună. Spală și vindeca suflete. Iar oamenii pot simți gustul proaspăt al naturii, al stropilor și a vieții. În picurii ei se află viața și speranța. Atunci când plouă, praful este spălat, ca un buton de reset, totul devine nou și curat, pregătit să fie asaltat din nou cu praf de amintiri și idei. Atât de mulți oameni pierduți printre străzile acestea golașe, tăcute, lipsite de copii, încă mă salută respectuos. Alții mă ignoră însă pot simți doar trecând pe lângă ei, cum emană colos de repugnanță, durere și ură. Copii au devenit și ei suflete bătrâne, mistuite de foame și spirit. Aici și Dumnezeu a murit. Iar oamenii, mai letargici ca niciodată, șchioapătă mental afundați în mister.
E o plagă a exilului cum fiecare din noi așteaptă să vadă ce va fi. Eu știu deja însă nu le pot spune. E mai bine să nu știe. Atunci când cunoști un fapt, sau orice, încerci necontenit să îl schimbi. Încerci să-l deții, să-l poți controla. În general oamenii își trăiesc viața încercând să schimbe totul, chiar și cursul naturii. Ne irosim pe noi înșine inventând tipare iar apoi încercăm să înghesuim monstruos fiecare lucru în granițele acelui tipar. Și nimic nu e mai trist decât atunci când facem acest lucru cu lucruri sau oameni pe care noi spunem că-i iubim. Ne irosim și ne stingem. Fiecare o face, fiecare știe că o face, majoritatea știu că nu e bine, însă natura umană primează în fiecare. Și nu te poți opri, nu mă pot opri. Dar furia ce se va abate peste umerii nostri nu poate fi oprită, schimbată sau deținută. Poate fi doar consumată... sau mai bine spus, consumatoare.
Picurii ce-i simt căzându-mi pe piept, îmi amintesc despre viață. Despre căsuța noastră cu șemineu și sute de geamuri de-amor. Despre zilele-n care inspiram în piept numai verde. Frunzele copacilor foșnind încâlcit, copii jucânduse-n iarba, iar eu citind despre oameni din ochii lor plini de împăcare. Totul pare atat de îndepărtat astăzi. Toți am pierdut și toti vom mai pierde, însă simt undeva în depărtare, o urmă stingheră de speranță, de voință și nevoie de triumf. Dar cui să-i mai spui să se ridice, să lupte? Oamenii acestia s-au pierdut pe ei înșiși. M-au pierdut pe mine, și eu pe ei. Ne-am pierdut unii de alții și-n suflet, îi simt cum m-aprind.
Tăcere fiecărei nopți mă ajută să merg acasă. Acel loc umed dar plin de înțeles, un loc în care pot fi cumva nemuritor. Un loc în care, ceva, sau poate chiar eu, îmi aduce luciditatea, sensul și curajul. Privesc cu curaj luna pierzându-mi rațiunea în ea și alunecând în etern contopit cu lumina albă și rece. Iar acolo mă așteaptă ea, mai plină de sens decât aș putea eu vreodată să fiu. Și câtă lumină.
Străzile-acestea, ce-mi poartă primii pași de copil, prima plimbare cu Alma și ultima atingere-n taină, le măsor acum dor cu privirea. Ma simt străin de ele și de tot ce le compune. Și asta este exact ce-și doresc și ei pentru noi toți. Iar eu știu asta însă cumva, mi-e aproape imposibil să mă opun. Mă lovesc de oameni ce-și poartă drogat, trupuri dezolante și triste, mă uit către cer și totul e gri, nici soarele nu se mai vede. Și-ntr-un final poate într-adevăr așa este. Ploaia îți spală cu tandrețe sufletul, dar numai soarele-l poate vindeca cu adevărat. Privesc către stația ce cândva era soclul renașterii mele și încep să plâng unindu-mă parcă sinergic cu ploaia. Și-acesta e numai începutul."
