Atat de multe zile, atat de putine ore.... si atatea clipe cu atat de putine ceasuri. Simt cum timpul ma afunda cu fiecare secunda.... iar orele sunt prea putine. Cum? de ce.... pana cand. Speranta moare ultima se aude. Si pana atunci murim noi... Norocoasa dracului. Sau nu?:)
Si s-a lasat frigul. Macar se ingroapa mizeria, mucegaiul si cangrena sociala. Macar putem da vina pe ceva pentru hoarda noastra de esecuri de zi cu zi. Suntem o armata de cadavre, oameni care s-au sinucis cu arma proprie numita ignoranta iar piatra cu care s-a ascutit arma se numeste Pedeapsa Democratiei Libere. pacat ca nu s-a predat greaca in scoala atunci cand trebuia...
Sunt atat de multe zile.... iar cu noptile parca e si mai greu. Ratiunea pe strazi doarme. Si raman doar cariile, lesurile atarnate prin copaci si frunzele nevinovate care ard sub luna. Sunt strain propria tara, sunt sclav in propria lume, sunt ucis de propria mana si tot ce pot face e sa-mi tai acea mana, sa devin nonSTRAIN in tara altuia si rege in lumea oricui. Voi ramane cel mai fericit ciung, cu coroana made in Demos si apartenenta in Cratos. Protestul este inutil. Vom murii. Ca suflet, ca tara, ca orice. Si tot ce vad pe geam e cimitirul. Singura granita a bucuriei.
Noapte buna Romania.
