04:37

Si cu-atata tumult, atata uimire, de-ar fi sa-ti rostesc as scrie toata Luna, sau Marte... si chiar Jupiter.

Descriu eternul prin neputinta, si speranta prin rea vointa. Astept si nu mai sper la fel cum visez si nu mai clipesc. Ascult doar rasaritul si frunzele de toamna, pastrez doar asfintitul si zambetul tau tandru.

Deschid ferestre oarbe, pridvor de cer uscat... si-a norilor romanta o pravalesc in mare. De-mi uit doar o privire pe poze si-amintiri... restul zilei moare sub ochii ce-i iubesc.

In becul ce-si arde sentinta discontinua lumina pulseaza, si-n mintea ce-si uita menirea continuu dementa viseaza. E-o inima de sarma si doua primaveri ce canta toata noaptea la ceasuri de iluzii. Si daca-ar fi o noapte la fel ca altadata, atunci iadul sa se spele de tot ce-am fi trait. Eternul peste toate, desupra si in gand, si suflet ce aduna din lacrimi orice cant. Priveste. Nu departe, doar putin peste-a ta geana, sa simti cu nemurirea inchinatul sentiment, efemerul prizonier.

Cununa e toamna pe cerul de spini, cu gandul orice implinire, si trec calaretii cu sabia in mana pe poduri de ploi si neghina. Turbate coline, e negru aprins prin toata povestea ce zarea o trage... si negura groasa de suflet sihastra e trist legamant la piept sa te-alin.

Ploua. Cerul de-acum alipit; si-un suflet atat de iubit. Si doua povesti pe doua nuiele, cu rima si ritm, masura si tact... e noapte, e ploaie, e trist.

Uita de astazi povestea si lasa doar coperta. Smulge din candela ata si lasa-i numai ceara. Fura-i omului vederea si lasa-i numai ochii. Ascunde-i nucului apa si lasa-i doar lumina...




Deslusesti povesti cu rime cand aproape-i dimineata? Dar idei si orice-albastru ce spre rosu se urneste? Unde-s toate cate-au fost? De unde-am plecat si unde am fost? Ale cui sa fie cuvintele, ideile... tristetea? Si nu-i asa?... Ploile-s goale, fara mine in ele... la fel cum razele sunt reci... fara tine cu ele...