Nimic Interesant 9

Oare a cata oara cand incerc sa scriu, primele cuvinte care-mi vin in gand sunt "de-atatea nopti aud plouand..aud materia plangand...sunt singur si un gand ma duce..spre locuitele lacustre"?...

Doar ca acest gand ma duce la tine. Iar tu nu esti lacustra. Cel putin nu asa cum ar crede lumea.

Totul e fad. Iar becul s-a ars din nou. Mereu cand ajung la momentul acesta. Culorile sunt albe... culorile sunt negre...pastel in gri. E o racoare dulce si in agitatul cluj inca mai aud masini ce sparg linistea ce se vrea nocturna. Macar oamenii pe strazi nu sunt. Macar oamenii in case...dorm. Iubesc momentul asta. Cand parca aud copacii departe... foarte departe, in cimitir, cum susura sub vant. E abia doua si jumatate. Poate mai incolo. Cluj= insomnie. Imi doresc sa plec de aici. Desi iubesc fiecare caramida de aici si aici e... acasa. Dar nu mai pot. Prea multe si totusi aproape nimic. Atat de trist si totusi atat de implinit. 

Sunt acele zile in care ma simt tabloul lui Picasso langa tabloul lui Da Vinci. Nimeni n-are ochi si pentru mine. Multi ma judeca, ma injura... nu inteleg...nu vad... nu stiu... nu pot. Iar apoi sunt cei ce stiu... vad... inteleg si pot. Ma admira, se minuneaza, ma iubesc si ma sorb cu privirile. Dar apoi, la sfarsitul zilei cand becul ce ma lumineaza se stinge... totul e fad. Raman tot acolo. Iar toti sunt dincolo. Nu e nimeni sa se contopeasca culoare si sa fie un cub in cubism... toti tanjesc la romantic..in romantism.

De mi-ar fi sufletul din foi iar iubirea de mi-ar fi litere... ar trebui sa mai adauge James Clavell inca o carte seriei sale Shogun ca sa cuprinda, ca volum, tot ce simt si tot ce-as vrea sa simt. Sa ai. Aproape-n orice clipa cerneala cronic anemica asterne peste file cuvinte ce le sti. Dorinte ce le simt. Sunt intre scanduri coapte si simt cum toate pocnesc, sub pasii mei si-a lor... peretii scorojiti. Si tristele ferestre cu jaluzele rupte imi spun povesti cu tine, ma-ngana si adorm.


Nici nu mai stiu sa pasesc. Sunt singur si-atata tacere. Cu oameni in jur sunt singur la fel... si-atata galagie. Ascult tacerea ta cruda. O simt atat de eterna. Ca un pahar de nisip si un bob de mac. Iar eu sunt bobul...tacerea-i nisipul.De jur imprejur ma imbraca...nu ma ucide dar greu ma sufoca. M-apasa si tip... ma zbat sa o sparg... apoi mi-as dori sa pot sa o ascund, sa n-o mai gasesti... sa nu o mai sti. Dar nisipul e fin, imi scapa din palme... si de acolo direct peste mine. Ma privesc in pahar de nisip. Sunt atat de minuscul... iar paharul o mie. Tacerea n-aude, tacerea nu crede...tacerea nu stie si nu se opreste. Ea doar te inunda. dar nu te omoara. Si pe strazi ce-mi inunda privirea... nici nu mai stiu sa pasesc.