Cel mai mult

 În viață, cel mai mult regret că te-am pierdut pe tine.

Sunt Zile

Sunt zile când ninge-n aprilie,
la fel ca zilele-n care îmi scrii și dezbatem
lucruri banale, situații, prostii.

Și una și alta, sunt false, greșite
și n-ar avea ce căuta într-o lume perfectă.
Ce bine că suntem într-una infectă.

Cum altfel să mă mai bucur de tine?
Unde altfel, să mai simt fulgi topindu-mi
calota din jurul inimii și șoaptele toate din cap.

Ce bine că suntem aici, și-mi scrii și îți scriu
și amuțim cu lunile apoi, la fel ca ninsoarea de-afară.
La urmă rămâne să pleci, iar eu să mă-ntorc la nimic.

Sine-Qua-Non

 Si pasarile ajung in dispersie. Iti simt sufletul prelins peste taste. Inegal, privesti si nu poti. Incerci si nu te opresti.

In cerc, ramane mereu sansa obisnuintei. Iar sufletele pierd acolo unde mintile nu mai opresc trenul zglobiu, arzand si dureros.

Prin mortii ce nu s-au ingropat, e-o ploaie atat de trista. Le roade din oase si ochii-s de smirna, si-i susur, si-i soapte, si-i greu peste nouri.

Prin mortii ce nu s-au temut, e-atat de multa neghina, aspru teluric iar oamenii plang, albastru taios, tacerea din noi.

Si nu mai incap si cuvinte acolo unde fiintele tipa iar tacerile fac ce stiu cel mai bine. Umplu un gol, demult uitat in surdina, a vremurilor fior, si-al sufletului spasm.

Dar noi unde vom fi si vom sta, atunci cand la celalalt capat tacere va fi?

Si unde vom scoate iubirea, din radicalul ce-nseamna trairea?

Șoapta

- Ai găsit șoapta? l-a întrebat pe om, femeia. Ai simțit vibrația ei? Tensiunea? Amplitudinea?

Omul tăcea. Prin ochii ei, își scălda ființa. Simțurile. Pasiunea. Visurile. Neîmplinirea.

- Ai simțit atingerea? continuă ea. Haide spune-mi.

El o privea. Iar ea înțelesese. El nu mai era acolo. Și atunci se scufundă și ea în ale bărbatului priviri, căutându-l.

Descoperi clădiri cu multe etaje, ridicate pe jumătate. Și animale uitate în cuști. Erau drăguțe și vesele. Pesemne, fericite cu viața lor. Deși cuștile le strâmtorau trupurile. Sufletele. Dar ele erau fericite. Femeia își continuă plonjonul și regăsi foi scrise demult. Pe multe le recunoștea, altele îi erau total străine, iar altele, acum se scriau. 

Totul era o poveste în plină creație acolo, în ochii omului. Dar el, nicăieri. Femeia caută și caută, printre zbieretele minții și neostenitele viori, prin norii ce nu se mai duc și prin camerele ce nu se mai lărgesc. De ceară pereți, cu bec din fitil și uși din granit. 

Dar pe cand totul părea pierdut iar el de negăsit, femeia își întoarse spectacolul sufletului spre poarta ce intra în adâncurile ei. 

Și acolo era. Beat de uimire. Pierdut și de ne-atins. Îl strigă iar el tresări. Dar nu se întoarse spre strigăt. Era prea îndrăgostit.

- Ai găsit șoata? îi șopti femeia.

Iar el o sărută, pecetluind tăcerea.

Sarutul tau

Inca mai stiu in minte gustul sarutului tau roscat. Si noptile cand te purtam in gand. Pe telefoane vechi cum ne scriam mesaje. Pe ecrane obosite cum ne ascundeam de ceilalti.

Inca simt exact cutele buzelor tale peste ale mele. Cum sorbeam flamand seva fiintei tale goale. Ca doi copii cum inventam scuze si ganduri. Cu carliontii peste chipul meu defect cum adormeai clandestin.

Bataile inimii cum se inecau in cupa pieptului tau. Mana umeda si alba cum ma traversa suav si stangaci la fiecare adiere de fior inmuiat in dorinta.

Plansul de soapte ce il simteam in suflet cand te pierdeam din vedere. Inca mai simt atingerea hainei tale de fas cand ma strangeai confuz in brate de parca nu ne mai vedem

Si al tau miros specific. Mers specific si orice. Mune de om, tu brava fiinta :) .

Inca mai simt in minte gustul sarutului tau roscat. Si noptile cand te purtam in gand.Cum sorbeam flamand seva fiintei tale goale. Mana umeda si alba cum ma traversa suav si bataile inimii cum mi se inecau in cupa pieptului tau.




Si cum te-am alungat. Cum am pierdut viata cautand clipa.

Fiind

Siruri de oameni, ca boarea de vara, zamislind concentratii de cancer si zgomot, se ofliesc pe drumuri poleite macabru de gandurile putrede, demult descompuse.

Pe strazile acestea de oameni stafii, nici cainii nu lara, nici copii nu rad. Se ostenesc felinarele in noapte tarziu sa imbrace in limbi de lumina soioasa atingeri patate de sange si doliu.

Oamenii-acestia, putrezi ingeri de aripi privati, oamenii-acestia atat de aprinsi de ganduri, nevroze si cancer mental, se plimba mortuar prin lume si-n juru-mi, defiland cu platose inmuiate-n mizerii.

Dar eu nu ma clintesc, fiind-mi al meu, fiindu-ti al tau. Eu nu ma inchin si nu ma manjesc. Iar seara, la tine ajung si pe tine te stiu. Soldat de otel cu sabie in loc de zambet, ce taie prin carnuri, mizerii si cancer, deschizand crapaturi tot mai mari prin care sa intre, lumina absurda ce geme palpainda. Cu ea ma inunzi si-n aceeasi iubire, ma regasesc mereu, mai viu mai umil.

Iar siruri de oameni, ramaie-n unghere, decor dezolant. Ei nu sunt in mine iar eu nu sunt in ei, fiindu-ti al tau, fiindu-mi al meu.

De nu s-ar mai pierde

De nu s-ar mai pierde gandurile, emotiile ar triumfa. Iar tu ai cuceri orizontul puterilor tale.

Esti atat de frumoasa. Cu gingasia clipelor tastate, cum ne contopeam idei. Si cata bucurie, si viata si fulgi de nea. Te simteam prin ecrane amorfe, si ma simteai prin gand si simtire.

Esti atat de frumoasa. Epopee cu ochii tai calzi, plini de tristeti dar tanjind la mai mult, cu talpile tale de om fericit, ce calca doar urme ce nu-ti mai sunt bune.

Deschide ochii mintii si urechile sufletului. Simte-te, cunoaste-te, redefineste-te. Traieste si indrazneste. Curaj, iubire, gingasie. Esti toate si mult mai mult. Golasa bataie de ceas, a orei ce-i singura fara tine, ma duce cu gandul iarasi la tine. Tu zambet frumos si ochi "imperfecti", esti atat de frumoasa si calda lumina, privirile tale.

De nu s-ar mai pierde gandurile-n neputinta, emotiile ar triumfa, omul ar trai, iar tu... vei fi cu atat mai frumoasa.