Sunt prins între pietre. De oameni, o grea anarhie. Sunt prins de tine și cu ancora legată de fruntea ta, pătrund peste noapte. Deasupra ei aștept să văd asfințitul, dar totul e albă lumină. Cu ochii arși, înot ca și-n mătase. Mă asteaptă undeva departe corbi și sfinte păsări celeste. Sunt prin între stele, și cu ele îmi crestez călcâiul drept. Prin ancoră se scurge-acum sânge, la tine să ajung. Deasupra nopții e atât de multă lumină.
Deasupra șoaptelor, atât de multa minciună. Privirii tale și oamenilor goi, posomorât rictus pe gura ta se prelinge. Curge ca o apă ce nu vrea să stea. Ca o mare de mercur. Sunt prins între clocotitele ape căprui, și deasupra minților ușoare e plin cu râuri de semne, râuri de noi.
Caută prin noi și din tine și prin mine, caută orice. Vei găsi oriunde, poeme și orice romanță, o floare cu spini de iubire, și cărți și alte poeme, și noi lângă alții dar ce efemer. Și toate și noi, și unde și tac. Sunt prins între lumi, un om de hârtie. Cu lemne zburându-mi din gând iar din suflet, amestec în vin tot ce-i de lut.
Privesc atât de departe prin ochii tăi goi. Cununa zilelor târzii și-a proastelor momente ce printre degete se leagă cu ghimpi de acid, cu nopți de iubire. Astăzi sunt deasupra spiritului sfânt, și aici e-o negură abstractă. Un gri fum de durere, și trupuri pierdute. Aici nu mai ești tu și nici noi nu vom mai fi, aici sunt numai eu, sărac și gol de-nțeleptiune.
Sunt prins între pietre. De șoaptele tale reci, o grea, obscură anarhie. Sunt prins în tine ca-ntr-o cușca de picuri reci. Și nu voi mai gasi nicicând o cheie ce să deschidă, poarta către mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu