Fragment IV

"Mormintele acestei zile mă străbat în neștire. Privesc orizonturi goale cum se prăvălesc în neant, iar soarele atât de aspru cum moare-ntr-o mare de sânge. Îmi simt ființa subjugată de fiorul fiecărei zile, Mă arde lacrima fiecărui om din jur iar ale mele le simt cum se dizolvă în pielea ce mă strânge. Sunetul glasului meu îl aud tot mai rar. M-am desprins de oameni și ei de mine, si de fiecare. Citești pe fețele lor cum gândesc și cum scriu cu oase cioplite de boală, idei, dorințe, ne-mpliniri. Exact cum o fac și eu acum. Dar între noi, vorbele-s puține. Și-acesta e numai începutul.Iar așteptarea este cea mai grea, labirintul necunoscutului cel mai complicat și greu de suportat. Deși nu-și doresc să afle vreodată ce va urma, curiozitatea îi apasa. Dorința de a cunoaște, însă de s-ar putea, să nu simtă sau trăiască niciodată. Doar să afle, să cunoască. Zidurile labirintului îi asupresc. Îi obligă să se afunde în el tot mai adânc, tot mai obscur. Simt cum le rupe din carnea vie a sufletului și a ființei lor însa nu se poti opri, nu se pot întoarce. Nu au la ce.

Descusut ca o haină roasă de vreme, mă deșir pe străzi cu clădiri transformate-n fantome. Fiecare poartă câte-o amintire, unele zeci de amintiri, și privind spre ele văd pe la geamuri oameni ascunși, resemnați. Atât de multă goliciune interioară, atât de puțină speranță. Praful acesta ne îneacă pe toți iar mormintele celor ucisi descriu cumva soarta uitării. Columna lui Traian îngropată-n pământ, cu sânge și lacrimi de oameni subjugați de nevoie și dor.

Ploaia e bună. Spală și vindeca suflete. Iar oamenii pot simți gustul proaspăt al naturii, al stropilor și a vieții. În picurii ei se află viața și speranța. Atunci când plouă, praful este spălat, ca un buton de reset, totul devine nou și curat, pregătit să fie asaltat din nou cu praf de amintiri și idei. Atât de mulți oameni pierduți printre străzile acestea golașe, tăcute, lipsite de copii, încă mă salută respectuos. Alții mă ignoră însă pot simți doar trecând pe lângă ei, cum emană colos de repugnanță, durere și ură. Copii au devenit și ei suflete bătrâne, mistuite de foame și spirit. Aici și Dumnezeu a murit. Iar oamenii, mai letargici ca niciodată, șchioapătă mental afundați în mister.

E o plagă a exilului cum fiecare din noi așteaptă să vadă ce va fi. Eu știu deja însă nu le pot spune. E mai bine să nu știe. Atunci când cunoști un fapt, sau orice, încerci necontenit să îl schimbi. Încerci să-l deții, să-l poți controla. În general oamenii își trăiesc viața încercând să schimbe totul, chiar și cursul naturii. Ne irosim pe noi înșine inventând tipare iar apoi încercăm să înghesuim monstruos fiecare lucru în granițele acelui tipar. Și nimic nu e mai trist decât atunci când facem acest lucru cu lucruri sau oameni pe care noi spunem că-i iubim. Ne irosim și ne stingem. Fiecare o face, fiecare știe că o face, majoritatea știu că nu e bine, însă natura umană primează în fiecare. Și nu te poți opri, nu mă pot opri. Dar furia ce se va abate peste umerii nostri nu poate fi oprită, schimbată sau deținută. Poate fi doar consumată... sau mai bine spus, consumatoare.

Picurii ce-i simt căzându-mi pe piept, îmi amintesc despre viață. Despre căsuța noastră cu șemineu și sute de geamuri de-amor. Despre zilele-n care inspiram în piept numai verde. Frunzele copacilor foșnind încâlcit, copii jucânduse-n iarba, iar eu citind despre oameni din ochii lor plini de împăcare. Totul pare atat de îndepărtat astăzi. Toți am pierdut și toti vom mai pierde, însă simt undeva în depărtare, o urmă stingheră de speranță, de voință și nevoie de triumf. Dar cui să-i mai spui să se ridice, să lupte? Oamenii acestia s-au pierdut pe ei înșiși. M-au pierdut pe mine, și eu pe ei. Ne-am pierdut unii de alții și-n suflet, îi simt cum m-aprind.

Tăcere fiecărei nopți mă ajută să merg acasă. Acel loc umed dar plin de înțeles, un loc în care pot fi cumva nemuritor. Un loc în care, ceva, sau poate chiar eu, îmi aduce luciditatea, sensul și curajul. Privesc cu curaj luna pierzându-mi rațiunea în ea și alunecând în etern contopit cu lumina albă și rece. Iar acolo mă așteaptă ea, mai plină de sens decât aș putea eu vreodată să fiu. Și câtă lumină.

Străzile-acestea, ce-mi poartă primii pași de copil, prima plimbare cu Alma și ultima atingere-n taină, le măsor acum dor cu privirea. Ma simt străin de ele și de tot ce le compune. Și asta este exact ce-și doresc și ei pentru noi toți. Iar eu știu asta însă cumva, mi-e aproape imposibil să mă opun. Mă lovesc de oameni ce-și poartă drogat, trupuri dezolante și triste, mă uit către cer și totul e gri, nici soarele nu se mai vede. Și-ntr-un final poate într-adevăr așa este. Ploaia îți spală cu tandrețe sufletul, dar numai soarele-l poate vindeca cu adevărat. Privesc către stația ce cândva era soclul renașterii mele și încep să plâng unindu-mă parcă sinergic cu ploaia. Și-acesta e numai începutul."