Zâmbetul tău umezit de-atâtea emoții.
Colindă-n ființa mea ploaia.
Cuprinsul uitat, prăfuit, se dezmiardă golaș.
Cununa absentă de ochi și grija cuvântului greu,
Presară și uită, deschide și lasă, dar tu unde ești?
Șoapte din raze de soare croite, cu clinchet răzbat,
Al nucului fină foșnire, în suflet doar tu o dezlegi.
Cuprinde-mi în brațe oceanul, cu brațele tale frânte barbar
Și simte-mi de poți prin durere, cum dogmatic mă zbat.
Oamenii vin, se duc și se-ntorc, și caută-nțelesuri de sticlă,
Iar noi regăsiți, împotriva voinței, ne găsim între ziduri.
Nu va mai ști asfințitul și nimeni în lume va vrea,
Să prindă un suflet în aripi, să-i dea trup de om și să-i spună iubire.
Dar toate în lume vor fi, la fel ca atunci și oricând,
Flori ce cireș pe trunchiul de moș, al nucului gol, și-al inimii pline.
Copilul.
31-05-2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu