Fragment II (2)

"Am apărut pe această lume într-o zi de mai.

Cerul era albastru sub mine iar norii, pe vântul pribeag, se jucau transformați. Îmi părea mai degrabă tărâmul făgăduinței în acele clipe. Soarele, atât de măiastru, înțepa cu săgeți înfierbântate fiecare stop de energie ce corpul mi-l compunea iar în rostogolirea sa lăudăroasă definea formele peisajului efemer. M-am simțit divină. Eram din cer, pentru cer și peste cer. Eram a cerului iar în casa sa arzândă, albastrul mă-mbrăca. Eram goală pe atunci, dar aceasta nu o vedea nimeni. Nu poți întemnița energia. Nici cu haine, nici cu zale nici cu drumuri de cărămizi. Energia se transformă și exaltă, se transpune și se pierde, se-ntregește și se reinventează. La fel ca povestea mea. Și-a fiecăruia.

Întâiul om văzut în lumea aceasta fu atât de frumos. Pastelul descris de zâmbetul său larg și vesel, de parcă apărusem pe lume numai pentru el, va rămâne mereu pictat în amintirea veșnică ce mi-a fost dăruită. Ochii săi albaștrii îmi aminteau de plăpândul cer care acum mă proteja de sus. Cer sub care de atunci încolo eram destinată alinării și îndrumării. Îmi amintesc cum îmi spuneau să mă feresc de ochii lor. Dar ceva în interiorul lor mă fascina mereu. Când privesc în ochii oamenilor, găseam o asemănare atât de clară cu mine, cu noi. Nu credeam că materia și tot ce încătușează ea în această lume, poate crea ceva atât de unic și curat cum sunt ochii. O plenitudine moleculara rigida dar totuși atât de frageda și vie, liberă.

Și de multe ori mă întreb privindu-i, oare cum se oglindește atât de mult cer, atât de mult suflet, energie și sens în celulele lor, în fond, amorfe. De unde atât de multă minune și atât de puțină neînsemnătate? Priveam în ochii oamenilor la fiecare pas. Uneori uitam de ce sunt aici. Deslușeam gânduri și sentimente pe care deși le puteam afla ușor atingând materia, preferam să le descopăr alunecând în ochii lor tămâioși. Harta nestemată a originii. O hartă ce nu se șterge și care va dăinui mereu. O hartă pe care oamenii nu o uită.

Când oamenii mor, ochii sunt primii care pier. Luciul din cristalul lor se pierde sfâșietor. Deși, atunci se scurge energia ce a fost, în energia ce va fi. Iar acesta este fericitul sens al existenței. Însă acel moment e tragic. Am ținut de multe ori inima oamenilor în dezmierdarea ocrotirii mele atunci când inevitabil mureau. Și nimic nu mă durea mai tare decât aplecăciunea pleoapelor ce viata o sugeau, în ultima privire ce apoteotic și-o stingeau în singurătate. Mi-au spus că trebuie să mă bucur și să celebrez această transformare. Însă nicicând, niciunde, materia, energia, viața, nu capătă învelișul ce ochii oamenilor îl au. Iar aceasta devenii slăbiciunea mea.

Privesc atât de confuz către cărări de oameni grăbiți, și oricât de goală e fuga lor după aur, ochii le rămân la fel de majestici. De multe ori nu-i înțeleg, însă în anii aceștia de când sunt aici, am reușit să-i accept. În definitiv, este vorba de echilibru. Iar ei conferă echilibru balanței. La fel ca noi toți, sunt și ei amalgam de energii, canalizate pe diferite canale. Compensând cu alți oameni, pe alte canale, totul se echilibrează. Chiar dacă tot mai des aud în jurul meu oameni care sunt de alta părere.

Oamenii tind să ofere valențe colosale unui fapt mai puțin colorat. Iar pe cel colorat și divin îl uită undeva izolat, ca fiind ceva neînsemnat. Oamenii nu au învățat, și probabil nu o vor face nicicând, sa cântărească altfel decât cu cântarul, altfel decât material. Ei nu se pot detașa de material și de legile rigide ale fizicii care mereu te trag în jos, care mai mereu consumă, prea rar crează. Echilibrul este în toate. Privind în orice privire, în ochii oricui, întâlnești răspunsuri dincolo de imaginație. Degeaba ating gândurile lor, degeaba le știu intențiile și viața. Adevărul absolut, adevărul independent de propria lor voință, se află mereu în oglindirea firavă și aprinsă a ochilor.

Într-o perioadă, încercând să mă conving că nu e nimic atât de special în ochii oamenilor, am studiat în amănunt ochii oamenilor care nu-și pot folosi simțul dăruit de aceștia. Speram să nu găsesc nimic și speram să mă conving că defapt nu e nimic special acolo. Căutam o poartă pe care să intru și să ajung înapoi la origine. La acea zi de mai. Însă n-am găsit-o. Dimpotrivă. Încă din prima zi a acestei noi căutări tot ce speram că voi descoperi a fost redus la tăcere. Și mă bucur ca a fost așa. În acea zi am descoperit-o pe Ana. O fetiță pe la 5 ani, cu păr cârlionțat și buze roșii, proaspete. Era o coaja de lumină desprinsă tardiv din soare și lăsată pe Pământ să încălzească acolo unde ghețarul societății pune stăpânire cu ghearele lui grele. Se născuse fără vedere iar ochii ei pierduți prin orbite se zbăteau haotic. Totul până când sufletul său începea să râdă. Nu cred ca am putut zări o puritate mai mare, în momentele ei de bucurie, ca și în acei doi ochi atât de pierduți. Ochi fără busola luminii, fără harta umbrelor. Fixând un punct nevinovat, intangibil simțurilor ei, revărsa atât de multă energie încât la fiecare chicot de bucurie ce umplea încăperea în care se afla, eu mă simțeam atât de mica, neînsemnată. Am descoperit un nou univers în acea zi. Și cu greu m-am săturat de el. M-am jucat cu gingășia ochilor ei, am încercat să o imit, să o reproduc, dar a fost în zadar. N-am mai găsit de atunci ceva mai curat, inocent și gol de orice control.

Ana mă convinsese de unicitatea ochilor. Înțelesesem după numai câteva luni de ce nu aveam voie să privim sau să studiem ochii oamenilor. Pentru mine era prea târziu, dar nu-mi părea rău. Îmi simțeam interiorul mai plin ca niciodată iar sensul ghidării și a alinării căpătă o noua formă, o nouă cale, parcă mai plină de însemnătate ca niciodată. Sau poate că, devenisem și eu mai om.

Gândindu-mă azi la acea perioadă, sunt fericită, mulțumită, împlinită. Acele revelații, acele întregiri energetice și spirituale, m-au călăuzit iminent către el. Omul care-a adus cu picuri efemeri, eternul în vibrațiile mele."