Fragment I (2)

"Oamenii sunt atât de triști. Cu ochii lor zadarnici căutând atât de departe. Oamenii sunt mai mari decât poate ar trebuii. Mulți nu-și merita măreția, grandoarea. Oamenii  nu pot desluși haosul deși îl trăiesc clipă de clipă. Deriva gesturilor îi împinge către ape tulburi, înspumate și goale de orice înțeles. Orice semnificație.

Oamenii sunt singuri. Deși se înghesuie în locuri strâmte zi de zi. Nu se privesc nicicând în ochi, nu se cunosc, nu se ating. Ei nu există și plouând, se spală nemurirea. Privesc pe geamul cu gratii și sticlă la ei cum se compun uitării și cum își lasă adevărata natură să zacă departe unde ei nici nu știu să ajungă. Alunecă precum mercurul pe suprafețe fine. Privindu-i, mă întristez și eu. Dar nu-i pot ajuta. Sunt pierduți în abisuri lipsite de orice semnificație. Lipsa luminii este adevărata natura spre care tânjesc. Și nu aș fi mai trista dacă nu aș ști ca în ei nu zace puterea și voința. Atât de multe minuni și energie, un univers întreg. Au atât de multe, dar ei aleg să trăiască atât de puține.

Oamenii sunt stinși într-o scrumieră tiranică împletită meschin de ei înșiși. Atât de tineri și cu ochii goi. Atât de vizionari și totuși uitați în morminte de mediocritate. Mă scufund uneori cu mintea în superficialul lor. Îl cuprind dezolată și cu teamă în suflet. Nu știu de unde să-l apuc sau cum să-l înțeleg. Cu atât de mult, să creezi atât de puțin. Criptă de idei este în mintea lor, crematoriu de energie în sufletul lor. Aleargă spre bucăți de metal, spre stânci și ziduri triste. Lipsite de adevărata valoare. Se închid în cutii de metal și-și aprind în trup plăceri neesențiale, plăceri induse trist. Se plimbă prin lume cu privirea veșnic cusuta-n pământ, admiră țărâna când cerul și eternul din ceilalți oameni i-ar putea îndrepta atât de măiastru către eternul din ei. Sunt atât de triști oamenii și totuși...

Oamenii care trăiesc sunt veseli și în totală îmbrățișare cu energia lor, bogăția ce le aparține, minunea de care trebuie să se bucure. Iar ei o fac atât de frumos, atât de simplu și luminos, fără nici un regret, nici o ezitare. Ei sunt precum stelele pe cerul nopților ce ma fascinează de fiecare data când, neatinsă, mă desprind și plutesc. Sunt mulți, însă bezna nopții prăvălită pe cer din sufletele oamenilor triști e mai densă, îi îmbracă. Ei strălucesc exact ca stelele, ei SUNT stele. Și sunt atât de frumoși. Cu zâmbetele lor și ochii înfloriți de lacrimi născute din abundența trăirilor. Cu sudoarea frunții îmbibată de minunea exaltării interioare, sunt cutezători și de neoprit. Sunt tot ce lipsa de lumina ce-i îmbracă în miliarde de suflete triste nu o vor putea pătrunde nicicând. Iar asta este adevărata tragedie. Dar eu aleg să mă bucur de fiecare licărire a fiecărei stele umane. Învăț din ele, mă hrănesc cu ele și înfrunt zi de zi aceste lanțuri odioase cu zâmbetul pe buze, ei fiind cutele zâmbetului iar energia sufletelor lumina ce zâmbetu-mi o-mparte. Oamenii aceștia veseli îmi amintesc de eternul din privirea sa verde. Și toate acestea sunt lucruri bune, pozitive. Frumoase și perfecte. Cândva, mi-ar plăcea să pot fi și eu atât de mult, închis în atât de puțin. Și totuși, cu zilele ce trec, rugina ce mâinile-mi murdăresc, nu se regăsește în nici un vis ce-mi aparține, la fel cum nici în suflet nu-mi poate ajunge. Dacă am așa ceva. Nici măcar în realitatea mea. Ele, asa strânse, triste și nefondate cum sunt, sunt drumul către el. Având eterna iubire, el rămâne veșnic o stea pe cerul uman, iar eu gardian și etern efemer."