Catatonic

Pierdută cu gândul de gânduri
Te privesc printre gratii,
Am sufletul prins între flăcări
De mare o grea-mbrățișare.

Atât de ușor e să pierzi
Cuvântu-nainte de vremi,
Și-n picurii nopții de coji
De unde să știu și să simt?

Și n-aș mai putea să te strig,
N-aș mai putea să cunosc
Aceleași cuvinte de ieri
Aceleași uitări de nicicând.

E-un soare de sânge și gheață
De ploaie și frig e aerul plin
Îți intră în piele, în piept și în gând
Iar drumu-i covor de frunze și-asfalt.

Si-atunci dac-aș prinde cu mâna o stea
Ce obrajii ți-i udă sărat,
Aș vrea să nu pleci din amurg
Și-n noapte să nu te destrami.

De-atâtea zile cu vântul
Aprind în aer păcatul,
De-ar trece secunda ca anul
Și norii pe cer de-ar pierii.

Mi-e dor să miroasă a putred
De frunze tăcuta pădure,
Si crengile cânte-n delir
Cu note ce plouă plutind.

Atât de cuminte zâmbești
Iar ochii-ți emană durere
Nu pot nici să plâng sau să mișc,
Îmi simt împlinirea murind.

De-atâta tăcere și luna
Și-a uitat între stele lumina,
Iar ceasul a stat poticnit
La ceasul ce-odată-l știam.

Mă simt o piatră de râu
Un fir de nisip în ocean,
Răpus de neagra pieire
Mă simt pierdut în sicriu.

Și mă prinde iubirea de toamnă
Și plâng și îmi moare ființa,
În ceasuri atât de egale
De frunze, armură cu zale.
17-XI-2012