Si cand ploua printre crengi de parca ar canta la pian, mi-as dori sa fiu o frunza... ca si clapa alba a pianului. Sa descand amorul ploii cu padurea... cu natura. Sa ii pot undui curgerea in arpegii de iubire, pe note de dulce-mplinire. Sa fiu si eu parte din ceva maret.
Iar cand noaptea se prelinge peste tot orasul surd, mi-as dori sa fiu eu lacul care tine-n a sa palma caderea de lumin-a Lunii. Sa fiu eu ochiul de apa ce clipeste clar spre clar, sa-i tin eu cununa noptii peste picurii de soapta. Sa o simt cum lumineza tot ce-i negru si ascuns, peste mine si in mine... suflet... lacrimi...si idei. Sa ii pot soptii prin glas trist de lup pierdut cum mi-e sufletul de picuri si cum ea ma umple tot, cu lumina ce ma fierbe...cu iubirea ce ma pierde.
Daca-n ochii tai de toamna as putea sa fiu eu ploaia, ti-as spala tot asfintitul, frunze, ganduri, nempliniri. Ti-as lasa doar rasaritul si povestea de amor, ti-as lega-n priviri doar muguri de speranta, flori de colt. As aduce toata lumina ce soarele o poate da, si ti-as tese-n ochii tandrii broderie de minuni, as incepe-apoi sa-ti spun o poveste de noi doi, si ai umple broderia doar cu perle de emotie.
O noapte de-ar ploua pe luna si-n privirea ce ochii o preceda ar canta note de toamna... s-ar preface doru-n soapte si iubirea in etern. M-ai putea iubi atunci si oricand am asfintii, zambetul va fi de luna... iar amorul de clestar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu