Neveroximitate

Si cugetarile de-ar invata cum sa moara... eminescian si trist, bacovian si sumbru, tacerea ar fi de aur. Ar fi cu atat mai linistitoare cu cat anghina neputintei ar sugruma orice speranta. Si cum murim in fiecare clipire de ochi... am putea trai cu ingerii de lut.

Traim pentru a cunoaste, pentru a descoperii... si murim fara a intelege nimic din tot ce cunoastem... din tot ce am descoperit. Sunt dureri pe care nu le poti intelege, definii, dureri ale caror sursa iti este straina...dar aceasta nu o va oprii nicicand din a exista.

Iubirea adevarata este atunci cand fericirea persoanei iubite o poti gusta, savura.. traii si consuma nascuta fiind in bratele oricui, chiar daca nu sunt ale tale. O inima nu se vindeca mereu cu implinirea ta.. ci cu implinirea persoanei pentru care bate. Si nu cred ca as putea fi mai nedrept decat cesurile sa le alung in ploaia acida a mintii. Oricat de mult iubesti, ura si frica de propriul esec naste natura esecului.

Existam pentru a iubii, iubim pentru a traii si traim pentru a murii. Cu orice inserare privirea ta o invata tot mai mult pe a mea sa clipeasca angelic... divin. Si atunci unde e tot ce-i etern din cerul de picuri sarati?

Voi invata implinirea din ploaie si iubirea din soapte de toamna si oricat mi-ar fi mantia de grea voi zambii fericit, m-ai iubit ne-am iubit... si etern te-oi iubi.