Omu' si Libelula: tool

miercuri, 9 ianuarie 2013

Dulcea Tăcere A Depresiei Impare

E din nou acea perioadă a anului. Plouă. Imperfecțiunea acestei ierni îmi amintește de tot ce se ascunde sub coastele ce mă compun, sub craniu și sub pleoape. Mă simt atât de singur în camera de ceară... ochii tăi, mă pierd în pur... și plâng, și plâng și iară... Mă uzează neuzura și mă consumă neputința. Sunt o piatră în ocean, unde-i plin de pești, alge, meduze și caracatițe, rechini și delfini, un întreg ecosistem, o întreagă lume, culoare, semnificație... iar eu sunt piatra. Cu cuvintele de sticlă subțire încerc să-mi motivez rațiunea, să o conduc, să-i descriu tiparul, să-i descifrez harta, formula. Suntem atât de mulți. Trăim atât de puțini.

Și mi-e atât de dor de noi, cu primăvara rece pe aripi, să ne trezim târziu. Să bem un ceai de dorință jucând norocul la cărți, să mă privești cu alți ochi decât sufletul mi-e amar azi, să-ți simt iubirea prin pori, să mă umpli de-mplinire și să fiu bucuros să ma pot trezi într-o lume în care destul nu este nicicând destul. Mi-e șoapta pierdută-n zefir și te simt atat de depare. Mi-am părăsit până și culoarea, dragostea, uitarea. Mi-am păstrat numai ideea, iar ideile nu mor niciodată. Ideile sunt ca să rămână, se nasc pentru a dăinui, pentru a conduce o minte sau milioane, un gând sau un miliard, o lume...sau nici una. Ești atât de departe deși, după colț, te aud cum respiri.

Sfârșitul e departe și cu el ne prinde noaptea, e aceeași noapte de iluzii și mașini ce fug pe stadă, o șosea goală de oameni și-o tăcere de mormânt, numai cântul drept al tastelor și amarul vuiet al aparatului îmi mai acompaniază parcă... insomnia. N-am sa cer comori, și n-am sa fac imperii, însa tot va veni ziua când voi fi rege-n lumea mea. Iar ideii ce mă-mbracă ii voi coase zimți de aur, îi voi broda zale de diamant și un strop de nemurire. E noapte iar și plouă, privesc la poze străine, hmm.... Suntem atât de mulți. Trăim atât de puțini.