"Trist, pe covoare de moarte pășind, neaua culorilor șterse m-adună. Sunt prin ceață cum e vaporul în derivă și nu regăsesc și nu ocolesc, cangrena.
Trist, pe cerul pustiu împrăștiat, abisul stelelor mă-ncearcă. Privirea spre pleoape o-ndrept, și cu ea mă cuprinde uitarea. Un val ignorant ca și ei, mă crestează în vârf de coloană. Împrăștiată pe cer ca lumina, mi-e măduva toată pastel peste apusul simbolic, etern.
Trist, în șoaptele nopții-notând, acide cuvinte m-afundă. Nopțile toate departe iar gândul spre tine cu jale, se zgârie în stelele goale. Și dacă vreunul la tine ajunge, aprinde-i lumina cea caldă din dulcea lumânare a ochilor tăi, primește-l adânc în sufletul tău, căci el te cunoaște, iar tu îl iubești.
Iar la sfârșitul acestor cuvinte, la șoapta sculptată pe urechea ta dreaptă gându-ți îndreaptă și crede, la fel cum eu cred în orice poem ce zâmbetul tău îl scrie-n a mea nemurire, iubirea de tine."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu