DHR

Tu nu mai miroși a porumb,
A lanului trist-unduire,
Iar ochii-s sicriul inert
Ce toată privirea ți-o-ngroapă.

Mă simt mai străin ca nicicând
De mine privind la tine copil,
Ce odată-mi erai oglindă de suflet
Acum ai rămas un zid de dureri.

Tardiv sunt pierdut, ai mâna de sârmă
Incleștată-n absurd ca și ploaia
Și nu te mai simt prin triste atingeri
Și nu te mai văd cum zâmbești.

Rămânem străinii basmului sfânt
Și ne privim printre gene,
Doar mintea mai știe senzația de-atunci
Iar sufletul tace-n sicriu.

Și chiar dacă-ar fi să decadă
Orice unduire de lan
Ți-am lăsat o piatră pe deget
Pe-argintul ce-mi poartă iubirea.

Păstrează doar o șoaptă
Din ultima privire
Și lasă doar un iz
Din prima sărutare.

De-atâția ani cu aceleași mâini
Ți-am făurit volume,
Poeme de idei și ploaie,
Mulaj de lut și ochi căprui.

Și totuși rămân de granit
Cum cu privirea în ochi-ți
Nu am mai găsit nici oaza
Nici tristele iubiri,
N-am mai simțit nici toamna
Sau tremur de delir.

VERSIUNE

Tu nu mai miroși a porumb
Și noapte-ați îmbracă privirea,
Departe-ntr-un colț te zăresc
Năluca iubirii dintâi.

Hazardul te umple de beznă,
Ești toată de grele mișcări
Te simt cum te zbați în uitare
Desprinsă de suflet te stingi.

Ai buzele moi și te-mbracă
Coșmarul privirilor mele,
Pierduți în tacerea de suflet
Cu mintea-ncercăm să-i dăm sens.

Mă simt mai străin ca nicicând
De orice-nsemnam amândoi,
Și simt depărtarea de ziduri
Ce odată oglindă-mi era.

Încleștată-n absurd ca și ploaia
Ai mâna de sârmă și lut,
Ești plină de triste atingeri
Mai reci decât însăși privirea-ți.

Te priveam dintr-un colț adâncit
Cum nu mai cunoști cine sunt,
Te priveam și pierdeam orice sens
A lebedei zbor peste nuci.

Afundat cu privirea în ochii tăi negrii
Mă transform într-un bloc de granit
Când nu mai găsesc o oaza de noi
Sau măcar trista iubire;
Când nu îți mai simt petale de toamnă
Îmbrăcându-mi în noapte tot graiul.

Tu nu mai miroși a porumb
Departe-ntr-un colț te zăresc,
Și noaptea-ți îmbracă privirea
Năluca iubirii dintâi.
10 - II - 2013