Pendulul lui Foucault

Ca un pendul de sticlă

Ne amăgim cu rime

În falsă gravitaţie

Ideile se sparg

Şi nu mai ştim menirea

Pendulului ce-a stat.

Otrăvim în ceruri

Ploi ce încă dorm,

Iar sufletele noastre

Se nasc deja bătrâne

Când lumea de iluzii

S-a prefăcut în piatră.

Prin rima nelegată

Un şchiop ce se dezleagă

Nu mai priveşte cerul

Din înseratul frig,

Doar stelele din gândul

Ce l-au făcut neghiob.

Ne agăţăm căderea

Cu aerul sinistru,

Ne pierdem şi cadenţa

Ne înecăm şi vocea

Cu fine, dulci nimicuri

Cu moarte de moral.

Cu ploile tortură

Şi gânduri de hazard

Văd trista omenire

Cum se preface-n scrum,

Şi dulcea mântuire

Cum iadul îl sloboadă.

Am îmbătrânit planeta

Iar noi pe lângă ea

Degeaba suntem regii

Sau zeii de ocazie,

Căci zilele-s tot una

La fel ca şi pieirea.

11. VI. 2013